– Mă doare spatele. 

Ia un analgezic/ antiinflamator. 

– Am o hernie de disc. 

Mergi la osteopat/ kinetoterapie/ masaj/ acupunctură/ terapie Bowen, eu așa am scăpat. 

– Durerea ține de două luni. 

Te-ai gândit să te operezi? Știu eu pe cineva care a reușit să scape… 

– Abia pot merge. 

Trebuie neapărat să faci mai multă gimnastică. 

– Am dificultăți și să stau pe scaun. 

Cred că ar fi excelent dacă te-ai mobiliza să faci yoga. 

Conversațiile de mai sus au avut loc într-un fel sau altul cu mai multe persoane. Toată lumea a pățit sau are pe cineva care a pățit asta. Eu sunt recunoscătoare tuturor prietenilor mei care mi-au oferit soluții, numere de telefon ale unor specialiști, mi-au trimis link cu yoga pentru spate. Drept pentru care, mi-ar plăcea să nu se supere când voi vorbi despre subiectul empatie și voi spune: toate replicile de mai sus sunt o dovadă a întreruperii empatiei din cauza suferinței cauzate în cel care află, având drept scop încetarea propriei dureri. 

What?! E legitimă întrebarea ta, explic. În momentul în care vine cineva la tine cu o durere, de orice fel ar fi ea, fizică și psihică, iar tu încerci să îi dai soluții, motivul pentru care faci asta este dorința ca durerea ta să înceteze. Și nu exagerez, adu-ți aminte de toate situațiile în care ți-a fost foarte greu să privești sau să fii aproape de cineva care trece printr-o durere mare. Știi senzația aceea când ți se taie genunchii, așa ca un fel de mic leșin? La asta mă refer. 

O să-ți dau un exemplu. Am strâns cândva niște bani pentru pacienții internați pe durata lungă la spitalul de psihiatrie de la Vulcan, Colonia 1 Mai. Cei mai mulți sunt bătrâni cu afecțiuni cognitive, demențe în stadii avansate, pe care nu-i mai vizitează nimeni. Le trimisesem un mail cu detalii colegilor și apoi m-am dus cu cutia de donații din birou în birou. Cei mai mulți au contribuit. Am strâns o sumă importantă și am cumpărat produse de igienă și de curățenie, dar și de mâncare. Unii au adus și haine de acasă. Am umplut cinci mașini. Am fost doar cinci. Cei care au fost atât de generoși înainte, au refuzat să vină pentru că s-au temut de durere: ”nu pot să văd așa ceva”, ”mi se face rău”. Doar că nu era despre ei, ci despre cei la care mergeam. 

Evitarea cu orice preț a suferinței poate fi un scop în sine, doar că nu limitarea experiențelor ne poate ajuta, ci creșterea capacității de a ne accepta emoțiile și a nu ne atașa de ele. Cei care au refuzat să meargă la spital au fost cei care au pierdut. Aveam un Volkswagen albastru închis la vremea aceea. Am intrat cu mașinile în curtea spitalului și pacienții mai tineri ne-au înconjurat foarte bucuroși de venirea noastră. Am început să descărcăm și se roateau în jurul nostru întrebând ce le-am adus. Un băiat de vreo 20 de ani a venit la mine și mi-a zis: 

– Ce Mercedes negru ca lumea ai! 

– Îți place? 

– Daaa, e foarte tare. Auzi, da țigări ne-ai adus? 

Aveam un pachet la mine și l-am împărțit pe tot, nu mă gândisem să le duc țigări și mi-a părut rău. Am râs copios cu ei, ne-am bucurat de bucuria lor. Am făcut atât de puțin și lor li s-a părut atât de mult! 

Despre boala mamei am mai scris. Despre simțul umorului pe crae încă nu l-a pierdut de tot. E mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu ”te rog” și ”mulțumesc”. La un moment dat a vizitat-o o fostă colegă de serviciu, care m-a sunat după un timp să-mi spună că ea nu mai poate veni. Mama nu a recunoscut-o, cu toate astea i-a zâmbit tot timpul și a întrebat-o de mai multe ori dacă nu îi poate oferi o cafea sau ceva. Doamnei care era extrem de îndurerată că nu a reușit să o facă să-și aducă aminte de ea i-am zis că îmi pare rău că nu se simte confortabil cu durerea ei, dar sunt temerile ei și părerile ei de rău. Mama e ceva mai bine acum. Mai bine nu în sensul în care și-ar aduce aminte mai mult, dimpotrivă, a uitat până și faptul că uită.

La început mi-a fost cumplit. Și nu faptul că inclusiv eu m-aș putea pierde în ceața care se lasă peste amintirile ei, ci faptul că percepea că este confuză și devenise foarte anxioasă. Mi-a fost tare greu să accept că nu pot face nimic mai mult decât am făcut. Fiecare formă de demență senilă este aparte. Mama mai are puține amintiri, chiar și dintre cele foarte vechi. Ține vag minte câteva lucruri din copilăria ei, unele melodii, până acum vreo jumătate de an obișnuia să mai îngâne refrenul unui cântec turcesc (mama a copilărit în Constanța): Oglan, Oglan. Oglan înseamnă băiat. A fost destul de amuzantă perioada, eu nu o țin minte pe mama să fi cântat vreodată. 

Există două feluri de empatie: cea afectivă, despre care am vorbit mai sus sau cea  cognitivă. Diferența între cele două este aceea că empatia cognitivă îți oferă să înțelegi prin ce trece celălalt, înțelegi cum se simte, înțelegi mecanismele, dar nu te doare și pe tine. 

Atunci când simțim ce simte celălalt, senzația de disconfort vine din faptul că vrem să înceteze să-l doară și atunci venim cu soluții sau cu sfaturi. Oricum ar fi, răspunsul nostru se concentrează pe a-l face pe celălalt să înceteze, pentru că nu putem noi să ducem durerea. 

Se spune despre psihopați că nu au empatie. Faptul că nu simt durere nu-i face lipsiți de empatie cognitivă. Sunt chiar mai ”sensibili” decât noi, dar la modul la care pot decodifica mai bine. E adevărat că asta le servește altor scopuri. Când am abordat subiectul frică am făcut o listă a trăsăturilor pozitive ale psihopaților, cu un fel invidie. Kevin Dutton reușește să explice extraordinar de bine care sunt calitățile pe care ni le-am putea cultiva și noi. Sigur, dacă ne referim la psihopații pro-sociali, pentru că există și aceștia. Mi-am făcut tot felul de teste și sunt departe, din păcate. În ”Înțelpciunea psihopaților”, Kevin Dutton descrie și categoria de psihopați pro-sociali și dă exemple din rândul sfinților, călugărilor buddhiști sau din cadrul unor meserii care cer concentrare, determinare și lipsă de atașament față de emoții. Chestii care ne-ar plăcea și nouă, de cele mai multe ori. 

Angela Book a făcut un experiment cu privire la capacitatea de a identifica vulnerabilitatea la posibile victime doar funcție de modul în care mergeau acestea. S-a demonstrat că cei care aveau un scor mai mare pe scara de psihopatie putea identifica mai bine probabilitatea ca persoanele respective să fie victime. 

Un alt experiment ineresant a fost cel făcut de către Mem Mahmut, de la Universitatea Macquarie, din Sydney, prezentat în cartea lui Dutton. Mem Mahmut a descoperit că psihopații pot fi chiar mai altruiști decât oamenii obișnuiți. Au fost trei situații în care persoane aflate în situații dificile au primit ajutor de la ceilalți. În primele două ei cereau ajutorul și l-au primit în aproape aceeași măsură și de la psihopați și de la ne-psihopați. În cea de a treia, persoanele nu cereau direct ajutorul, dar se chinuiau să facă un anumit lucru, având o anumită ”afecțiune”. Psihopații au fost cei care și-au oferit sprijinul mai mult decât ceilalți, fără a fi solicitați. 

Vei înțelege și vei avea și înțelegere față de mine pentru că scormonesc în mințile oamenilor. E ceea ce m-a interesat întotdeauna, încă de când eram foarte mică. Voiam să știu ce ne influențează acțiunile și ce e în capul altora. Am nevoie să știu exact când construiesc personaje ce e în spatele acțiunilor lor, de unde pornește totul, care e rădăcina răului și cum se poate rezolva. Scriu romane polițiste. Asta sunt și asta e.

Sigur că e – din nou – o chestiune de definiție, de fapt. Ce este și ce nu este empatia. În filmul de mai jos, Brene Brown explică în mai puțin de trei minute cam care-i treaba. 

 

 

Am citit ”Darurile imperfecțiunii” de Brene Brown la scurt timp după ce a apărut. Sunt bune și celelalte cărți ale ei, dar dacă e să spun care e cea mai importantă, prima e pe primul loc.

Am rezonat cu toate explicațiile ei despre perfecționism. Am fost acolo mult timp. Mi-a luat ceva să pot controla tendința de a face lucrurile perfect și de a mă mulțumi cu excelența. Am scris decalogul imperfectului perfect. 

Dincolo de toate șabloanele în care încercăm să prezentăm ce înseamnă și ce nu înseamnă empatia, ideea e să putem identifica mai bine de unde vine suferința și de a ne crește abilitatea de a o înțelege și de a o accepta. Puțin. Tratată cu înțelegere și respect, fără să-i dăm în cap și fără să ne luptăm să o facem să dispară, ea va trece. Pentru că, nu-i așa? Toate trec. 

Există oameni  care sunt hiper-empați. Da, chiar există termenul. Sunt aceia care suferă de toate durerile lumii, care plând odată cu tine când tu abia ai lacrimi în ochi. Lor le este cel mai greu. Nouă ar trebui să ne fie mai simplu să stăm alături de celălalt. Este posibil să doară. Este probabil să rezoneze cu noi suferința celuilalt. Dar e important să ne ținem gura și să spunem cuvintele care contează cel mai mult: 

înțeleg că ți-e greu 

te cred că te doare 

sunt aici pentru tine.