Acest arici numit fericire

Eu am fost arici de mică

Am ajuns la școală la șase ani și ceva, nu de alta, dar doamna educatoare a refuzat să mă mai primească la grădiniță. Știam deja să scriu și să citesc și nu mai aveam ce căuta. Mie mi-a convenit, nu mai trebuia să trec strada și mă puteam duce singură. Îmi părea rău doar că îl pierdeam pe Țiței – nu-i mai știu prenumele –, un băiat de care-mi plăcea și cu care dansasem la un spectacol pe scenă. Dar eram complet pregătită de clasa întâi. Doamna învățătoare s-a dovedit a fi mult mai rigidă decât doamna educatoare și am avut unele neînțelegeri. Odată m-a bătut cu linia la palmă, dar mai tare m-a speriat când m-a amenințat că mă trimite la școala de corecție. Am împins un băiat în cuier, el a dat cu capul de un cui și i-a curs puțin sânge. Am suferit îngrozitor, mi-a fost teamă că mă ridică a doua zi și mă închid. Când l-am văzut pe băiat din nou la școală, am răsuflat ușurată. Cred că m-am și îndrăgostit puțin de el.
Ai putea crede că am fost un fel de agitator, ei bine, nu eram, doar că mi se întâmpla să comentez. Eram o fraieră mică, 16 kg la intrarea în clasa întâi, îmi făceam temele fără să-mi ceară cineva, am fost premiantă în toată școala generală. Scuze, într-a opta am luat mențiune, cred, așa că nu se pune.

Dintr-a cincea am avut o dirigintă care ne era și profă de mate. Am fost extrem de bună la matematici. Dar tot am cam comentat. Nici aici nu eram favorita. Doar că, atenție, lucrurile s-au schimbat radical când aveam și eu un susținător. Ea era profa de germană, doamna Marina Lupan. A văzut în mine mai mult, mă susținea așa cum eram și nu-și făcuse un obiectiv din a mă reduce la a fi la fel. Doamna Lupan a văzut în mine ariciul și mi-a dat rolul din sceneta pe care am montat-o, după povestea fraților Grimm. În ”Iepurele și ariciul”, iepurele e șmecher și se ia de arici, făcând mișto de picioarele lui. Ariciul îl provoacă la o alergare, după ce trece pe acasă în prealabil și se înțelege cu nevastă-sa să stea la capătul brazdei de alergare. Astfel, când iepurele ajunge la final, aricioaica-i spune: ”eram deja aici”. Iepurele vrea revanșa de vreo 70 de ori și de fiecare dată este așteptat de câte un arici la capăt care-i spune același lucru. Extrem de inteligent ariciul, care recurs la o păcăleală doar pentru că iepurele l-a jignit zicându-i că are picioare strâmbe, că abia merge, că nu va ajunge niciodată … Ariciul eram eu. Picioare strâmbe n-am avut, dar aveam o sumedenie de complexe și de sensibilități. Și de frici.

Cum se luptă un arici

Habar n-am în ce se măsoară puterea unui om. Cândva credeam că e important să te lupți să schimbi lumea. Să îi forțezi pe cei din jur să devină într-un anume fel. Cu timpul, m-am mai relaxat. Capacitatea mea de a-i ajuta pe cei care într-adevăr doresc asta crește proporțional cu dorința lor de dezvoltare. M-am luptat mult cu mine, cu ambițiile și încăpățânările mele. Am trăit mult în spatele unor ziduri de după care păream cea mai puternică ființă din lume. Cred că voiam asta și pentru mine, nu doar pentru fiica mea. Să arăt că eu pot orice.
Am avut un iubit care-mi spunea Ariciule. Niciunul înaintea lui nu m-a mai făcut animal până atunci. Am avut cel mult diminutivul Tonitza, dar n-am fost nici pisicuța, nici vulpița sau buburuza nimănui. Urăsc diminutivele. Ariciul nici măcar nu are diminutiv. El mă vedea sensibilă, vulnerabilă. Avea dreptate, noroc că am crescut.

Frica știe de frica ariciului

Eram toamna trecută cu o prietenă în curte. Seara târziu, nu se mai vedea nimic. Am auzit un zgomot ca și când ceva zgâria gardul, mie mi se părea că se chinuia să-l dărâme și alta nu. Când acolo, un arici grăsuț ca toți aricii, cu picioarele scurte și crăcănate se legăna trecând destul de aproape de noi. Nici măcar nu am respirat, se spune că aricii sunt fricoși și se retrag când îi atingi. Aricii se retrag când îi lovești sau când estimează că urmează o lovitură. La îmbrățișări rezistă bine.
Mi-a fost frică de frică până la vârsta adultă. Mi se părea că frica te dezarmează, te face să nu mai poți reacționa și că abia frica te pune în pericol. Eu credeam că sunt atât de tare încât nu mi-e frică de nimic. Când am acceptat pe deplin că uneori mi-e frică, am reușit să scriu cele mai bune povești.

Acest arici numit Fericire

L-am rugat pe Iv cel Naiv să scrie o indroducere la caiet. Nu mă așteptam să fie în versuri. M-am bucuratfoarte tare. Și mi-am dat seama că metafora cu ariciul este foarte bună. Fericirea e ceva care se trăiește, e o stare de împlinire cu propria viață, e ceva extrem de natural. Doar noi și cu mintea noastră ajungem să ne facem scenarii, să ne proiectăm așteptări, să regretăm trecutul și să ne temem de viitor. Prezentul este întotdeauna cel mai bun timp în care putem trăi. Pentru că e singurul.
Fericire mai mare decât o prefață semnată de Iv Cel Naiv?

Bucurați-vă de poezia semnată de Iv Cel Naiv

Fericirea e un arici
făcut din fapte multe și mici.
Sălbatic animal, greu de atins,
plin de ace, deci de necuprins,
rară ființă, dumnealui,
pentru că, sincer, nu prea face pui,
seducător ghem de blăniță și ace
ce pare a-l avea pe vino-ncoace,
dar când te apropii să îl vezi mai bine
odată se închide-n sine
și prinde-a se rostogoli,
de nici că îl mai poți opri.
Țepii lui sunt sute de gesturi mărunte,
în fiecare clipă gata să înfrunte
stările de nemulțumire, de încrâncenare
de-angoasă, de regret sau de epuizare.
Adorabilul de el, dacă ți se-arată,
uiți de toate problemele, pe dată.

Dar, atenție!
Acest arici, sensibilă ființă,
e aruncat în neființă
de cea mai mică suferință.

Slabă vedere are domnul arici,
nu te lăsa păcălit de ochii lui vii, mici,
cu pupile negre, rotunde –
el nu vede mai departe de câteva secunde.
Ariciul, temătoare vietate,
simțurile lui bine antrenate
reușesc să îl țină departe
și de prea-prea dar și de foarte-foarte.
Of, of, zici că-i vrăjit –
cu cât îl cauți mai îndârjit,
cu atât e mai de negăsit,
așa că poți trăi toată viața dumitale
fără ca ariciul să-ți apară în cale.

Iar dacă te intrebi la ce bun acest caiet,
ei bine, el te ajuta, la modul concret
să pui stăpânire
pe acest arici numit fericire.