– Arăți minunat cu rujul tău cel roșu.

– Hm, nu-i bun de nimic, îmi usucă buzele. 

– Ce culoare superbă de păr ai!

– Aiurea, n-a ieșit bine, nu vezi că zici că-i parcă-i pudrată, pălită?

Ofticata care primește greu sunt chiar eu

Se întâmplă să primim o vorbă bună, mulțumire, recunoaștere sau laudă și reacția noastră este una de respingere. În afară de faptul că celălalt s-ar putea simți chiar lezat că nu putem accepta ce a zis, nici măcar nu ne face bine. Suntem stânjeniți și comentăm aiurea.

Replicile de mai sus sunt ale mele. Mi-am schimbat culoarea părului. Adică l-am făcut mult mai roșu decât era înainte, cu toate astea, mai are până să fie acea nuanță de roșu Ferrari, roșu Coca-Cola, roșu extinctor, roșu ambulanță, adică roșu intens și artificial, pe care mi-l doresc. Colegele de la Centrul Fericirii se arată a fi încântate, îmi spun că-mi stă bine, eu pufăi și comentez, ar fi trebuit să fie altfel (vezi mai sus), moment în care una dintre ele îmi spune:

– Eu îți spun că-mi place și că-ți stă bine și tu, nu și nu. Cum era cu complimentele și mulțumirile?

În momentul în care te obișnuiești să te critici tot timpul, îți vine greu să vezi că ceilalți văd lucruri bune la tine

Am niște ani de interviuri pentru joburi. Am lucrat pentru o companie care recruta pentru vapoare americane de croazieră din 95 în 97, apoi în proiectul cu Banca Mondială, sfârșind la Selgros pentru niște ani buni. Cred că am văzut mii de oameni. Am vorbit cu ei, i-am întrebat de cele mai multe ori despre ce au făcut, prefer formulările clare despre realizări din trecut decât cele proiective despre ce-ar face ei în viitor. De multe ori îi întrebam ce ar spune cei din jur, colegii, subalternii sau chiar șefii lor despre colaborarea lor sau despre calitățile lor personale. Chiar dacă erau dintre cei mai critici cu ei înșiși, în momentul în care se gândesc cum sunt văzuți de cei din jur, cei mai mulți erau extrem de realiști. Suntem în măsură să acceptăm și lucrurile bune pe care le facem. Și atunci de ce e greu doar să mulțumim atunci când primim un compliment?

Crezi că dai dovadă de lipsă de modestie dacă accepți

De mici am învățat că trebuie să fim modești. Ni s-a spus că e de preferat să nu ieșim în evidență. Și cum să ne transformăm brusc în persoane care sunt văzute de cei din jur și se mai și bucură de asta? De câte ori nu ți s-a spus că nu trebuie să fii în centrul atenției, că trebuie să taci cu privire la realizările tale, că nu ai voie să te lauzi. Și nici nu te-a prea lăudat nimeni, să ținem cont și de asta.

Sistemul școlar ne-a arătat mai tot timpul doar unde am greșit. Părinții au avut grijă să corecteze. Cine ne-a zis ce am făcut noi bine? În mediul de muncă se obișnuiește să se comunice ce este disfuncțional, sunt rare sistemele în care se dă în mod constant feedback pozitiv. De ce? Pentru că dacă lauzi pe cineva, e posibil să ”și-o ia în cap”.

Părerea celorlalți despre tine e mult mai bună decât a ta

În legătură cu culoarea mea de păr mai întâi. Era clar că pentru mine era prea puțin. Dar ea mi-a zis doar că-mi stă bine și că-i place foarte mult. Nu m-a întrebat dacă a  ieșit exact așa cum mi-am dorit eu. A spus ceva despre ea și despre impresia ei. Refuzul meu a fost primit chiar ca pe o jignire, îi contestam decizia. Mai ții minte când ți-am zis că eram perfecționistă? Ei bine, și acum mi se întâmplă uneori.

Când nu suntem în stare să acceptăm o părere din exterior mai bună decât a noastră are legătură cu modul în care ne vedem noi pe noi. Și cât ne dăm voie să merităm.

În variata de perfecționism, ești mereu în căutarea unor posibile defecte și nimic nu este suficient de bine, dacă nu se ridică la înâlțimea așteptărilor tale, la care se poate ajunge foarte greu, nu de alta, dar e aproape imposibil să fii perfect tot timpul. Când eram în școala generală, chiar la începutul clasei a opta, am primit de la părinții mei o pereche de blugi (cuvântul e în dicționar, nu te strâmba). O verișoară a bunicii aducea marfă din Austria la cei 75 de ani ai ei. Evident că m-am bucurat să leșin, doar că am observat că pantalonii aveau o cusătura laterală de la piciorul drept defectă, așa încât se vedea cum ajunge în față chiar la bază. A fost un dezastru pentru mine, mai ales că am purtat niște ani blugii ăia, la prețul cu care se vindeau nu-ți puteai permite să refuzi. Nu se mai găseau alții și punct. În loc să mă bucur că aveam blugi pe vremea aia, mă durea dunga de la pantaloni. Și dacă vedeam doar defectul, evident că orice compliment mi se părea greșit. Acuma, e drept că aveam doar 13-14 ani!

În varianta în care tu crezi despre tine că ar trebui să fii altfel decât ești: mai gras/ă, mai slab/ă, mai alb/ă, mai altfel, nimic din ceea ce vor spune ceilalți drăguț despre tine nu vei putea lua în serios. Cum faci să vezi și ce e bine? Te uiți la lucrurile care-ți plac cu adevărat.

Sunt împotriva mesajelor construite pe ”gândire pozitivă”. Cele de genul că ajunge doar să-ți spui de destule ori o minciună și, până la urmă, vei crede în ea. Creierul respinge din start ceea ce consideră că e lipsit de adevăr. E mult mai simplu să începi cu ceea ce vezi bine sau frumos, în timp îți vei crește capacitatea de a recunoaște asta și la tine. Eu puteam să mă uit la mine și la blugii ăia cât voiam în oglindă și să-mi zic că-s perfecți, dar era o minciună și nu m-aș fi convins niciodată.

Anul trecut, când lucram de zor la caiet, am scris un articol despre teroarea pozitivității. E dificil uneori să văd doar extreme: cei care cred că ajunge să creadă că va fi bine și va fi, și cei care au impresia că totul merge prost, orice ai face. Drept pentru care, nici unii, nici alții nu fac nimic. E greu, pentru că eu cred că faptele contează mult și gândirea despre gândire este o acțiune în sine.

Crezi că va trebui să ”plătești” pentru asta

Uneori putem fi teribil de rigizi și putem avea impresia că celălalt vrea ceva, urmărește ceva, are o agendă ascunsă. Vine din sistemul nostru de încredere în ceilalți.

Din nou sunt două motive: primul este acela că interlocutorul tău te păcălește doar ca să obțină ceva de la tine și cel de al doilea este sentimentul de nesiguranță pe care ți-l creează, pentru că va trebui să dovedești în continuare sau să te ridici la așteptările în creștere pe care el le are de la tine.

De ce roșim

Când primim un compliment, o laudă sau recunoștere, uneori ne simțim stânjeniți și roșim. Charles Darwin spunea despre roșit că este ”cea mai stranie și mai umană dintre toate expresiile”.  Dacă putem mima foarte multe, putem chiar râde, putem plânge, cu lacrimi chiar, întreabă orice actor, roșitul este uman și nu te poți preface. Roșitul este provocat de o situație socială incongruentă, așa ajunge în mintea noastră, fie că e o laudă, fie că e o glumă fără perdea, fie atunci când suntem surprinși că facem o greșeală.

Indiferent cum ar fi, cei din jur iau asta ca pe o dovadă de sinceritate și de naturalețe.

Dacă ai lucrat tema de săptămâna trecută, probabil că au fost conversații la care ai roșit. Oamenii spuneau lucruri frumoase despre tine. Hai să mai încercăm o săptămână în care să observi și să notezi toate complimentele pe care le primești. Observă și cum mulțumești atunci când le primești.

Cu drag

Mi se pare excelent că a fost înlocuit din limbajul public răspunsul cu ”n-ai pentru ce” la ”mulțumesc”. 

Tu folosești ”cu drag”?