Umorul este o calitate esențială pentru navigarea prin viață. Celor mai mulți dintre noi ne place să credem că există un/o ”ceva” superior nouă. Acest ”ceva” este pomenit sub diferite nume – prefer să mă abțin de a face o înșiruire – și deține o intenție care nouă uneori ne scapă, doar încercăm să i-o atribuim de fiecare dată. Acest ”ceva”, în cazul în care ar exista – ceea ce eu nu cred, dar e o altă poveste – e înzestrat/ă cu un simț al umorului de cea mai bună calitate. Gândește-te la multe situații în care ți-ai dorit foarte mult ceva și ai primit. Este că uneori venea la pachet cu ceva la care nu te-ai gândit și care strica din efectul pozitiv al ”cadoului”? Mie așa mi se pare uneori. Dacă ar exista ”cineva” sau ”ceva”, precis că ar râde frecvent de ceea ce comite. 

Umorul e o calitate care ți-a fost extrem de necesară să poți trece prin toate lunile astea de exerciții cu tine. Acest subiect încheie munca extraordinară pe care ai depus-o timp de 48 de subiecte, pe care le-ai traversat în ritmul tău, poate că în 12 luni sau poate că ți-a luat mai mult. Oricum ar fi, contează drumul pe care l-ai făcut până acum. 

Mie mi-a luat ceva mai mult, recunosc. Inițial era stabilit că voi termina textele într-un an, doar că a intervenit condiția mea precară de sănătate și mi-a dat planurile peste cap. Râdeam mai greu în perioada în care abia dacă rezista o jumătate de oră pe scaun și nu prea eram în stare să scriu. Am trecut prin faza de ușoară panică, e firesc atunci când ești bolnav/ă, întrebarea cea mai grea care mă obseda era: ”Oare o să-mi treacă vreodată durerea asta?”. Încă mă resimt, aș vrea să fiu și ”normală”, dar se pare că mai e drum până acolo. Dacă nu m-ar fi bufnit râsul când vedeam în ce hal sunt, nu știu cum mi-aș fi revenit. 

Mama are demență degenerativă. Sunt absolut convinsă că simțul umorului i-a fost de mare ajutor și atunci când a acceptat diagnosticul, dar și pe parcurs. Încă reușim să râdem împreună, încă poate chiar să râdă de ea însăși atunci când nu-și aduce aminte de ceva. Încă e bine, pentru că se poate și mai rău. Cea mai bună glumă pe subiectul ăsta e următoarea: 

Un individ merge la medic să primească diagnosticul. Medicul îi spune:

– Am două vești: una bună și una rea. Pe care vrei să o auzi prima? 

– Pe cea rea, evident. 

– Ai cancer. 

– Și care e vestea bună? 

– Ai și boala Alzheimer, așa că e puțin probabil să mai ții minte asta când vei ieși din cabinetul meu. 

Varianta mea de optimism ”atâta timp cât se poate și mai rău, înseamnă că acum e bine” mă face de multe ori să pot avea speranță. Mie mi se pare chiar amuzantă afirmația, chiar dacă de multe ori râd singură. Cred că ne blocăm când rămânem fără capacitea de a zâmbi. 

În toată această călătorie pe care o întreprinzi în viață alături de tine, contează  foarte mult să nu te iei prea tare în serios. E important să ai grijă de tine și să acționezi cu blândețe, dar renunță să crezi că soarele răsare din curul tău. Mă scuzi, în general sunt mai delicată în exprimare, sper să duci. Renunță să crezi că ești un proiect important al universului, doar pentru tine ești cel mai important proiect, doar tu ai capacitatea de a crea ce poți mai bine și tot ție îți revine responsabilitatea pentru rezultatul pe care îl vei obține. Ia-te mai puțin în serios când te apucă dramele și străduiește-te să faci ce ai de făcut să fie bine. 

Habar nu am dacă e sau nu ”cineva, acolo” care conspiră la binele sau prosperitatea ta. Ok, și dacă ar fi, bazează-te mai mult pe ceea ce poți face tu, înțeleg dacă crezi în sprijin ”de sus”, cu atât mai bine. Oricum ar fi, atitudinea ta este cea mai importantă și acțiunile pe care decizi să le întreprinzi. 

Din punct de vedere cultural, nu avem cele mai bune condiții. Românul are mai degrabă tendința de a se victimiza și de a căuta vinovați, decât de a face puțin mișto de sine. Iar mă leg de ciobanul din ”Miorița”, care după ce că era lipsit de simțul umorului, mai era și total resemnat. Nu de alta, dar ”săracul, n-a avut noroc”. 

Oscilăm între a ne crede teribil de deștepți și în a-i acuza pe semenii noștri de aceeași naționalitate de prostie și răutate. Iar am dat-o cu bâta în baltă când m-am trezit spunând că eu cred că cei mai mulți dintre oameni sunt proști – prin prostie înțeleg lipsa înțelepciunii  și o să detaliez puțin imediat – tot așa cum sunt, în cea mai mare parte a lor, buni. Mie îmi plac oamenii, îi iubesc pe semenii mei, apreciez enorm pe cei care au îndoieli și care continuă să învețe, să se străduiască să înțeleagă cât mai mult timp. Proștii sunt cei cu certitudini, înțelepții știu că nu știu.

L-am descoperit pe Lenny Ravich într-o librărie foarte mică din București de pe bulevardul Regina Elisabeta – cred că nici nu mai există, librăria, nu bulevardul – acum niște ani. Aveam de pierdut ceva timp înainte de a-mi ridica rezultatul unui rmn de la o clinică din apropiere, mă delectasem cu Cișmigiul, dar începuse ploaia și m-am adăpostit înăuntru. Era o dezordine cumplită, rafturi amestecate, titluri de toate felurile, când am dat peste ”Terapia prin râs”. M-am apucat de răsfoit, apoi am citit atent câteva capitole. Am primit rezultatul analizelor cu zâmbetul pe buze, tumora era benignă, deci se putea și mai rău. A fost o vară dificilă aia, mi-a fost greu. I-am citit cartea, am făcut greșeala să o împrumut cuiva, n-am mai știut cui, am descoperit că a fost editată din nou. 

O poți comanda aici: ”Terapia prin râs”, Lenny Ravich

”Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor și bună-dispoziție în fiecare zi. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim, îmbătrânim pentru că am încetat să mai râdem. Așa că haideți să avem visuri. Când ne pierdem visurile, murim. Așa că mulți oameni se plimba în jur ca morții și nici măcar nu știu asta. Îmbătrânirea este obligatorie. Să crești însă este opțional. Nu este niciodată prea târziu să fim tot ceea ce ne este cu putință să fim. 

Trăiește‑ți viata, dragul meu cititor, dar nu te atașa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea în locul fricii. Opusul dragostei nu este ura. Este frica. Privește lumea cu iubire, râsete, umor și optimism – și toate ți se vor întoarce din abundență… Încurajez pe fiecare să‑și urmeze inima. Dacă facem ceva fără inimă, nu merită făcut. Trebuie să facem ceea ce iubim cu adevărat” – Lenny Ravich

Subiectul umor e incomplet în cazul în care nu spun câte ceva și despre ironie. 

Avem următorul exemplu: cineva întârzie la o întâlnire și cel/cea care-l așteaptă zice: 

– Ce punctual/ă ești! îl/o vede că se supără și continuă: Ce te superi așa! Doar știi că am glumit! 

E genul ”clasic” de evitare în interacțiunile de zi cu zi, dar exemplele pot continua la nesfârșit. Când e bună o glumă? Când râde atât cel care a făcut-o, cât și cel despre care e poanta. 

Ironia pe care o folosim cu intenția de a lovi sau de a ascunde un adevăr, nu este umor, e doar o manifestare de lașitate. Știu multe persoane care fac asta și le atrag atenția când se întâmplă. La început mă privesc mirate, apoi înțeleg când le explic. Umorul este o cale prin care reducem din suferință, dar ironia este modalitatea în care producem și mai multă. Repet, atunci când există intenția de a lovi în spatele unei replici aparent amuzante.

La fel și auto-ironia, dacă te desconsideri sau dacă vrei să te cerți, uneori ai putea avea capacitatea să-ți faci rău singur/ă. Îți poți da seama de diferență aplicând același principiu ca la umorul de calitate: dacă doare înseamnă că e ceva greșit. 

Fie că vorbim de auto-ironie, fie doar de ironie, poate durea și atunci când ești de o sensibilitate foarte mare. Atunci există o ”durere” pe undeva la care mai ai de lucrat. Îmi aduc aminte că în adolescență eram foarte delicată, mă deranja absolut orice formă de ironie, mă înfuriam, ochii mi se umezeau, nu plângeam, dar eram teribil de încordată. Avem eu multe ezitări în legătură cu mine și multe chestii pe care le-am vindecat între timp. Atât de bine, încât postez cu hashtag ”clumsy diva”, nu de alta, dar sunt relativ împiedicată în continuare, doar că sunt mult mai bine cu mine și nu mă mai deranjează, dimpotrivă, mă amuză copios. 

Călătoria pe care ai făcut-o alături de mine se apropie vertiginos de sfârșit. În încheiere voi insista pe recapitulare, pe observația progresului pe care l-ai făcut deja. Vor fi mai mult liste de întrebări decât noi subiecte. Și poți sta liniștit/ă, călătoria continuă, tot ce ai făcut până acum pentru tine a fost să-ți întărești capacitatea de a traversa mai ușor situațiile dificile și aceea de a te ridica mai repede de pe jos, când te vor dărâma anumite chestii.