Durează foarte mult să ne împrietenim cu corpurile noastre. Noi, femeile, în special. Eram cu Ada într-o zi și mi-a zis: ”ești atât de frumoasă!”. Mi-aș fi dorit să fi crezut asta mai devreme. Chiar dacă mi s-a mai spus, mi-a luat prea mult să văd și eu. Cândva aveam impresia că aș putea fi mai bine, că nu sunt destul de … poți înlocui cu orice.
Eram atât de slabă când eram mică, încât doar faptul că doamna educatoare a refuzat să mă primească înapoi la grădiniță, a făcut-o pe învățătoare să mă accepte. Și faptul că deja scriam și citeam, dar asta mai degrabă a îngrozit-o, aveam eu să-mi dau seama mai târziu. Aveam 16 kilograme. În familie mi se spunea Musca – oribil, chiar dacă era de la categoria de box – Așchie, Grisină sau Olive, iubita scheletică a lui Popeye Marinarul. Poate că m-au expus de foarte devreme la asta, faptul că eram slabă nu m-a deranjat niciodată, am găsit chestii mult mai ”importante” pe care să le detest: nasul, dinții strâmbi, pata de pe picior. Chiar drame nu au fost, dar nici nu mă simțeam bine.
Am fost la o sesiune foto la o renumită creatoare de modă, Ina Isbășescu. O iubesc pe Ina, iubesc hainele ei. În general monocrome, le ador pentru că sunt puternice și declarative în același timp. Dacă sunt haine care te pot face să te simți ca o femeie frumoasă, hainele Inei mă fac să mă simt ca o zeiță. Inei i s-a părut interesantă o ședință în care să ne fotografieze pe amândouă – vedeta de Ada Galeș și cu mine – iar mie mi s-a părut un cadou deosebit. Găsești siteul INAIS aici, fotografiile noastre vor fi publicate treptat.
Nu mai țin minte clar când m-am împăcat cu adevărat cu corpul meu. Când am realizat că e cel mai bun lucru pe care-l pot avea? Nu de alta, dar e singurul? Nu cred în îmbunătățiri estetice artificiale: gen proteze, implanturi sau augmentări. Cred că îmi voi face o blefaroplastie la un moment dat (operația de corectare a pleoapelor), nu de alta, dar am nevoie să văd ce scriu și nu cred că mi le voi putea prinde cu cârlige de rufe.
Iar o să-ți vorbesc de alegeri. Mie mi se pare mult mai simplu să văd ceea ce este și nu mai pot schimba. Faptul că am riduri înseamnă că am ajuns până la vârsta asta, e imediat o jumătate de secol. Faptul că am păr alb pe care îl ascund sub vopsea mă face doar să mă bucur de tehnologia din industria de hairstyle.
Știu că orice ți-aș spune despre cât de bine arăți va fi primit cu reticență, invers proporțional cu vârsta, cu cât ești mai tânără, cu atât mai greu este să fii mulțumită cu adevărat. Pot doar să-ți promit că va fi ceva mai bine cu timpul. E păcat să amâni, dar tot nu mă vei crede pe cuvânt, așa că ar fi bine dacă ai face exercițiul din caiet, te va ajuta să te vezi cu alți ochi.
Cred și susțin adevărul. Recomandarea mea este să te vezi așa cum ești și să începi să te bucuri mai mult de tine, să te placi mai mult. Să fii blând/ă cu tine. Eu cred că e important să te vezi cum ești și să vezi ce-ți place. Nu recomand mesaje în care nu crezi și pe care să ți le repeți până la epuizare. E aiurea să te forțezi să vezi altceva decât ceea ce este în oglindă. Chestia cu pisicuța care se vede leu e o mare prostie, încearcă să vezi care sunt lucrurile care îți plac, străduiește-te să-ți placă mai multe.
Nu se poate dragoste cu forța. Până când nu te accepți cu mai multă bândețe, îți va fi greu. Mai am o veste proastă, pe măsură ce trece timpul, gravitația va produce efecte din ce în ce mai mari.
Obișnuiesc să nu mai fac mofturi la poze: orice fotografie de acum e mai bună decât cea pe care mi-o voi face peste cinci sau zece ani, așa că de ce nu m-aș bucura încă de mine?
Cultura din jur presează puternic. Fotografiile din mediul online sunt prelucrate atât de tare încât protagonistul aproape nu mai are nicio legătură cu realitatea. De ce ar trebui să te compari cu un program sau o aplicație? Știu că e greu, înțeleg, ar fi bine dacă ai vedea și tu că e doar o proiecție.
Gratitudine este un cuvânt extrem de frumos. Îmi place mult cum sună, cum se rostogolește-n gură și iese cu zgomot puterrrrrnic și cu zâmbet, dacă e posibil. Am făcut un atelier de încredere mai special în urmă cu ceva timp. De ce era diferit? Prietenele de la Mes Amis (scuză-mi pleonasmul :)) au adus pentru fiecare dintre participante câte o rochie și am făcut o defilare pe covorul roșu la sfârșit. Cele două ore dinainte au fost dedicate creșterii nivelului de apreciere față de sine, la modul concret și real, fără pisicile despre care am vorbit mai devreme și care se privesc în oglindă și se văd lei, nu cred în manipulare și minciună, ci doar în conștientizarea și aprecierea punctelor tari. Titlul atelierului era Grație, Atitudine, Gratitudine.
Este o legătură directă între recunștință și fericire. E dificil să creștem nivelul de fericire subiectivă fără să fim deschiși să vedem ce funcționează și ce e bine. La sfârșitul atelierului, una dintre participante a zis: ”e foarte bine că ne-ai adus aici. Mi s-a părut interesant că toate am avut la început mai multe motive de nemulțumire față de noi, indiferent dacă eram prea slabe, prea grase, prea tinere, prea bătrâne. E minunat când am ajuns cu mai multe motive de mulțumire la sfârșit”.
Multe dintre noi ne confruntăm cu blocaje. Ne punem întrebări și vrem validare din exterior și uneori nu ne vedem pe noi însene. Pentru mine și pentru tine am scris cândva o scrisoare. Mesajul este pentru femeile care au 40 de ani și care au acum copii mari, care devin din ce în ce mai independenți, pentru cele care au 50 de ani și ai căror copii au plecat de acasă. O jumătate de viață a trecut, restul urmează să fie descoperit. Scrisoarea este pentru toate femeile care simt că sunt la mijlocul urcușului. Scrisoarea este pentru toate femeile tinere care pot fi alături de ele însele de mai devreme. Scrisoarea este pentru fiecare dintre noi. Pentru tine, pentru mine și pentru oricine. Îmbrățișează-te cu blândețe și citește.
E o săptămână bună, fii generos sau generoasă cu tine, bucură-te și fă exercițiul din caiet. Dacă vrei, poți să-ți scrii și o scrisoare de recunoștință pentru bândețe.
Recent Comments