E soarele, e liniștea, e căldura, e orașul mai respirabil, e ceva mai puțină lume pe stradă, poate că oamenii sunt mai relaxați, toate acestea și probabil că mai sunt și alte motive, mă fac pe mine să prefer vara. Și consider că e cea mai bună perioadă de relaxare, de recuperare și de a mă pregăti de un nou început. Toamna începe lumea să se mai agite, să fie mai productivă, să conteze. Și mie tot toamna îmi place să încep ceva nou.

Cred că am un fel de ordine inversată a anotimpurilor. La mine începe totul cu septembrie. Iar pauza e de la jumatea lui iunie până la jumatea lui august. Sau așa mi-ar plăcea.

De cele mai multe ori așa m-am și îmbolnăvit, la început de vară și de vacanță. Chiar dacă am zăcut sau doar m-am odihnit, cel mai bine mi-a prins în perioada în care zilele sunt lungi și serile sunt calde. Vara e o perioadă bună, poate cea mai bună pentru reflecție și organizare.

În urmă cu aproape zece ani am făcut burnout-ul, o condiție caracterizată prin oboseală extremă, conștientizată doar vag. Trăgeam de mine să fac în continuare totul foarte bine, perfect, foarte repede. Mi-am dat seama că e ceva greșit când nu am mai găsit putere de a-mi accesa resursele.

Am văzut recent un articol despre includerea sindromului burnout în ICD (clasificarea internațională a bolilor) de către WHO (Organizația Mondială a Sănătății). Normal că m-am dus direct pe siteul WHO să caut informația la sursă și, evident, articolul apărut la noi era traducerea unor alte articole, iar finalul nu mai respecta declarația inițială. (Da, verific orice citesc în online și mă interesează cu adevărat. De cele mai multe ori descopăr că informația este incompletă sau interpretată greșit.) În articol era scris că bornoutul a fost declarat boală, ceea ce nu este adevărat. WHO a declarat:

“Burnout este un sindrom rezultat în urma stresului cronic la locul de muncă și care a fost gestionat inadecvat. Este caracterizat prin:
– senzația de epuizare sau extenuare
– aversiune sau negativism față de job
– scăderea productivității și a profesionalismului.
Burnoutul se referă exclusiv la fenomenul apărut în context ocupațional și nu ar trebui aplicat pentru a descrie efecte similare în alte domenii ale vieții.”

Ce mi-a plăcut mie cel mai mult din declarație a fost ultima frază:

”Organizația Mondială a Sănătății se pregătește să dezvolte instrucțiuni precise cu privire la starea de bine mentală în contextul activității de la locul de muncă.”

Dacă ai întreba pe oricine suficient de stăruitor ce anume își dorește de la viață, răspunsul ar fi, cel mai des, ”să fiu fericit”. De multe ori ca o aspirație îndepărtată sau efemeră – de fapt, ar trebui doar să știm să o definim corect.

Iar ajungem la definiția fericirii: împăcarea cu sine și cu restul lumii, senzația de împlinire și de mulțumire în legătură cu viața noastră.
Nivelul de stres în societate este din ce în ce mai mare și avem nevoie de un instrument care să ne ajute să-l gestionăm mai bine. În general, suntem preocupați de trecut – lucruri care s-au întâmplat deja – sau de viitor – ceea ce încă nu există -, în loc să trăim în prezent, acolo unde viața noastră cu adevărat. Gândim prea mult fără să ne dăm mereu seama de asta și trăim în propriile noastre scenarii. Și asta se întâmplă atât în legătură cu viața personală, cât și cu cea profesională. Ni se poate întâmpla să ”rătăcim” în altă parte când sunt acasă, să ne gândim la ce avem de făcut la muncă, sau invers, să ne gândim la concediu când suntem la serviciu. Gândirea este o activitate necesară și lăudabilă, doar că e nevoie să o facem în deplină cunoștință și să facem distincție între un proces de analiză și un moment în care ne pierdem în hățișul de gânduri.

Companiile ar trebui să se preocupe mai mult de mediul de muncă și să investească în măsuri concrete care pot crește calitatea interacțiunii între colegi și să stimuleze o cultură organizațională în care respectul, colaborarea și recunoașterea contribuției la producerea de rezultate să fie considerate priorități.

La momentul în care am făcut eu burnoutul îmi lipsea capacitatea de a mă organiza corespunzător, credeam eu. De fapt, tindeam să ignor nevoile reale de relaxare sau de odihnă, astfel încât organismul s-a rupt complet de un ritm sănătos. Când am realizat că s-a stricat ceva, era deja prea târziu.

Am mai spus despre mine că sunt workaholică. Nu pot spune ”am fost”, pentru că nu e ceva care se vindecă vreodată. Știu că este nevoie de fiecare dată să iau decizia conștientă de a mă opri și de a face ceea ce am nevoie cu adevărat, chiar dacă nevoia respectivă este prea timidă, vorbește prea încet și eu nu o aud. Dependența de muncă e mult mai vocală, e îmbrăcată colorat, e seducătoare și știe să-mi atragă atenția. Am capacitatea să o observ, să-i spun că mai e și mâine o zi, să-mi strâng catrafusele și să mă car de la birou. A durat ceva.

La una dintre emisiunile televizate la care am fost invitată, Onelia Pescaru, o jurnalistă față de care am toată admirația, a încercat să mă provoace în legătură cu subiectul delicat al dependenței mele de muncă, dacă tot făcusem mărturisiri în direct despre asta. M-a întrebat de unde vine golul, care au fost motivele pentru care mi-am creat eu nevoia de a munci peste măsură. Am răspuns foarte succint, probabil că a părut că am evitat să intru în detalii. Scopul a fost acela de a trece mai repede peste subiect, nu din cauză că e incomod, ci din cauză că e un automatism pe care trebuie să-l controlez în mod activ. Da, orice dependență, chiar și cea de muncă vine tot dintr-un gol. Care nu mai există, dar comportamentul automat este foarte puternic. De fiecare dată când am tendința de a face la fel, e nevoie de o decizie clară de a face ceva diferit în prezent.

Am avut nevoie să-mi clarific care sunt punctele mele forte și pe care să lucrez mai mult în continuare, astfel încât să contrabalansez ceea ce ar putea fi defectele mele. Este mult mai simplu să ne concentrăm pe ceea ce facem cu mai multă ușurință pentru a ne corecta greșelile, decât să pornim de la ceea ce ar trebui să schimbăm.

La începutul anilor 2000, cercetătorii au stabilit că există 24 de trăsături importante de caracter și care sunt universale. Le avem mai pronunțate pe unele dintre ele, altele sunt mai puțin pregnante. Tabelul este în limba engleză și poți să îl vezi aici. Este disponibil pe VIA (VIA Institute on Character), siteul unde poți să îți faci și tu un test gratuit și să descoperi care îți sunt punctele forte.

Am descoperit că cele mai importante calități ale mele sunt în zona de înțelepciune (wisdom) și curaj (courage). Cele pe care le am mai puțin pronunțate sunt în zona de cumpătare (temperance). Această poziționare este fix ceea ce m-a condus către burnout, drumul spre el e pavat tot cu bune intenții.

Am reușit o mai bună administrare a situației folosindu-mă de punctele forte. Ar fi fost contra-productiv să mă străduiesc să devin mai ponderată, eu, care mi se părea că muncesc potrivit de mult. Am preferat să mă folosesc de judecată, de gândire critică și de o perspectivă mai bună asupra situației. Am învățat metode eficiente. Mi-a folosit mai mult decât dacă m-aș fi străduit să intervin pe ceea ce nu-mi era suficient de familiar.

Ne transformăm atunci când înțelegem ce avem de făcut, când e ceva posibil, care are un grad de dificultate astfel încât să nu fie plictisitor, dar care nu pare o cauză pierdută. A fost nevoie să învăț foarte mult ca să mă pot simți și asculta mai bine.

Fericirea poate fi influențată în momentul în care te concentrezi pe punctele tale forte. Cercetările dovedesc că dacă îți cunoști trăsăturile de caracter și știi care sunt punctele tale forte, dacă faci ceva în mod activ pentru a le pune în valoare, șansa de a prospera se multiplică de nouă ori.

De multe ori când am propus un exercițiu asemănător celui din caiet în seminarele pe care le-am ținut, am observat că oamenii au tendința să noteze și multe dintre defecte. Cele pe care le este mai ușor să și le recunoască. Am cerut special o listă care să le cuprindă pe toate, tocmai ca să poți vedea care sunt cele mai valoroase calități, pentru că pe ele ar fi mai potrivit să te concentrezi.