S19 Zâmbetul

– Cine e fetița asta mică și drăguță?
Domnul părea amabil, dar zâmbetul era puțin forțat. Se aplecase puțin deasupra mea și întinsese mâna ca pentru a mă mângâia ușor pe cap. Eram extrem de precaută, riscul de a fi ciupită de obraz trebuia evitat cu orice preț.
– Sunt Toni, i-am replicat în același timp cu mișcarea mamei de a mă împinge în spatele ei și de a răspunde:
– E fiica mea.
– Ce drăguță e!
Zâmbeam. Omul s-a abținut să mă atingă, totul a fost ok. De la cei patru sau cinci ani ai mei, știam deja să mă exprim, sau cel puțin așa mi s-a zis. Mama m-a dat la o parte pentru că exista riscul ca eu să întreb: ”dar tu cine ești, poți să-mi spui, te rog?”.  Da, da, exprimarea era pretențioasă și clară.

Nu știu exact când s-a produs transformarea. Când am început să ezit? Am realizat că atitudinea asta deschisă, zâmbind, e puțin diferită. Că spaimele oamenilor de a fi abordați sunt aproape la fel de mari ca cele de a-i aborda pe ceilalți.

Am intrat cândva năvalnic la un eveniment, m-am prezentat și am început să vorbesc cu ceilalți participanți. A venit cineva la mine după ce s-a terminat și mi-a zis că păream ”străină”, din altă țară, diferită. Deși mi-am dat seama imediat că are dreptate, pentru că la noi oamenii își fac o datorie din a sta încruntați mai tot timpul, pentru că, nu-i așa, cum să zâmbești când sunt atâtea probleme?

Vestea bună este că au fost realizate studii care confirmă că interacțiunea socială minimă, fie și doar printr-un zâmbet, ne face să ne simțim mai bine. O conversație cu cel de lângă noi atunci când călătorim sau, pur și simplu un schimb de cuvinte cu coffee barista ar putea să ne dea un boost de energie uneori.

Pe Marcela am cunoscut-o în aeroport, așteptam transferul spre casă. Ea pierduse cursa și a fost nevoită să mai aștepte încă o mașină. Am povestit și în microbuz, am împărtășit câte ceva și în pauza de la benzinărie. Eram atât de concentrate pe conversație, încât nu am observat că ceilalți erau deja la ușă și se grăbeau să urce, dar noi ocupam ultima banchetă și trebuia să intrăm primele. Șoferul ne-a apostrofat că ne lasă acolo, dacă ne simțim prea bine.

Despre Manole, artistul cafelelor din stația de la Star nu e nevoie să zic eu prea multe, doar cine nu-l cunoaște nu știe ce pierde. Îmi iau o cafea și stăm de vorbă. Am găsit interese comune. Și griji comune, pentru că și Manole are un pisoi sphynx. Așa am aflat și care ar fi cea mai bună mâncare pentru fiarele mele.

Suntem animale sociale și avem nevoie să ne simțim conectați, să fim recunoscuți și să primim atenție. Studiile au fost publicate de către Association for Psychological Science (aps) în revista de specialitate. Un rezumat al acestora în articolul intitulat sugestiv: ”Want To Feel Happier Today? Try Talking To A Stranger”.

Deși lucrurile s-au îmbunătățit vizibil, diferența între doi oameni care se cionesc unul de altul pe stradă în ”străinătate” față de la noi este următoarea: acolo cei doi se întorc unul spre celălalt, zâmbesc și își cer scuze, pe când la noi, în general, oamenii se încruntă unul la celălalt, eventual își aruncă invective. Se vede chiar mai bine în trafic unde-i plin de înjurături care nu se aud.

Am mai scris și am mai vorbit despre Irlanda. Știu că e aiurea să zic că acolo e un fel de ”acasă”, pentru că am fost doar în vacanțe. Prima a fost în 2013, când am stat trei săptămâni, cea de a doua în 2014. M-am dus la o bună prietenă, medic, care avea un contract temporar acolo. În prima seară, în timp ce Andrea era de gardă, m-am dus la cârciuma din sat, era un concert live. Pe stradă, la 12 noaptea, am făcut o scurtă oprire în cimitirul pe lângă care treceam și am pozat luna plină printre cruci. Evident, fotografia nu a ieșit, dar momentul este păstrat în arhiva cu cele mai frumoase clipe. Atașez pozele pe care le-am făcut-o acolo, una cu nori și alta fără.

Vreau să subliniez senzația pe care o aveam de a fi în siguranță. Locul și lumea rezonează acolo cu ceva din mine. Știu că ar fi bine să fiu cât mai concretă, să nu crezi că am luat-o razna. Diferența au făcut-o oamenii, modul în care zâmbesc, curiozitatea caldă de a afla cine ești pentru a te primi cât mai bine. Acolo, deși ”străină”, salutului meu când intram undeva i se răspundea cu un zâmbet larg și continuam cu o conversație despre vreme. Pentru că e un subiect important. Acolo trebuie să știi când să te bucuri. Iar ei știu să spună că e minunat că e soare, chiar dacă e vânt sau frig, că e minunat că plouă puțin și că nu e vânt, că …

Rățușca cea urâtă își dă seama că e bine atunci când își găsește suratele lebede. Singura comparație bună cu o lebădă în cazul meu e faptul că nu cânt. Motivul pentru care fac referire la poveste e acela că ai nevoie de ai tăi, ai nevoie să te simți acceptat, ai nevoie să-i găsești pe cei cu care rezonezi, cu care ai aceleași valori. Pentru că ai nevoie de conectare autentică și să simți că ești iubit.

Nu m-am simțit irlandeză în Irlanda, deși m-au rugat să mai rămân. M-am nimerit acolo în cea mai călduroasă vară din ultima sută de ani. M-am întors bronzată. Când le spuneam oamenilor că Irlanda e locul în care mi-am ars pielea, pufneau în râs sau mă întrebau despre saloanele de bronzare de acolo. Am avut noroc. Cu carul. A și plouat, normal, dar nu tot timpul. Și când ieșea soarele, aveam grijă să fiu afară și să mă bucur de el. Mi-au zis că-mi fac un cort în care aș putea spune că sunt o vrăjitoare și să dau în cărți. Normal că s-ar fi potrivit mai bine să zic și că-s din România. Râdeam. Au mai fost și alte oferte de a rămâne acolo, dar am ales să mă întorc acasă. Pentru că oamenii și prietenii mei sunt aici. Iar asta mă face să mă simt bine.

Am început cu zâmbetul și am continuat cu prietenia. Sunt strâns legate. Uneori nu poți zâmbi. Și atunci poate că o vor face cei de lângă tine. Și vei zâmbi înapoi, pentru că zâmbetul este contagios.

Sunt foarte realistă. O prietenă îmi spunea zilele astea că oamenii realiști nu sunt fericiți. Ne-am contrazis, eu cred că doar cei care sunt așa pot fi fericiți cu adevărat. Cei care se forțează să vadă totul pozitiv, chiar și atunci când nu e cazul, vor fi dezamăgiți. Ideea nu e să transformăm realitatea, ci de a face cel mai bun lucru cu ea. Mă străduiesc să mă bucur de ceea ce pot acum, în loc să-mi tot amân până când ”totul va fi bine”.

Săptămâna trecută eram foarte îngândurată într-o zi. Am ieșit pe balcon, colegele de la Centrul Fericirii erau acolo la cafea și una dintre ele s-a dat la o parte, mi-a zis că aveam o față de parcă voiam să mă arunc. Am râs, m-a îmbrățișat, i-am zis că-i greu, știa, le spusesem. Mama are din nou o situație de sănătate mai dificilă cu care ne confruntăm. Și uneori e greu. Recomandarea mea este doar să vezi când e greu, să ceri ajutorul sau să lași oamenii să te ajute când e cazul.

Când poți, zâmbește tu primul sau prima. Poate data viitoare când vei avea o zi în care-ți este greu, va fi cineva acolo pentru tine și care îți va zâmbi.