Sunt în restaurant. Vine un ospătar spre noi să verifice rezervarea și-mi dau seama că l-am mai văzut undeva. Într-o secundă îmi aduc aminte unde și-l întreb dacă e mai bine aici decât în partea cealaltă. Ezită în a mărturisi că e mulțumit, o dă pe generalități: ”toți oamenii caută ceva mai bine în viață”, îmi face plăcere că se bucură că l-am recunoscut. Ne conduce la masă și ne oferă meniul. Gabi e radioasă, povestim despre lucruri care ne-au bucurat în ultimul timp, sunt recunoscătoare că suntem împreună de ziua ei. 

Întotdeauna m-am simțit super tare pentru că aveam capacitatea de a observa și de a reține o mulțime de amănunte, fără să fac niciun efort pentru asta. Puteai să-mi ceri și după câteva zile să-ți descriu oamenii dintr-un local unde fusesem să iau masa, aș fi știut cu o rată de eroare cam de 10 % câți erau, unde erau așezați, cu ce erau îmbrăcați și cam ce au făcut. Asta în timp ce eu mi-aș fi petrecut seara mâncând liniștită. 

Îmi plăcea tare mult să observ oamenii și să construiesc povești despre ei. Lucru care putea să însemne că dau de bucluc uneori, spre exemplificare o poveste amuzantă. 

La sfârșitul unei veri, o prietenă de la bloc, mai mică decât mine cu doar un an, și-a adus aminte că mai are nevoie de ceva pentru începutul școlii. Era vorba despre o cravată de pionier. Pe vremea mea, organizația de pionieri era o formă de înregimentare timpurie, obligatorie pentru toți copiii, nu era nimic meritoriu, toți erau ”făcuți” pionieri până la urmă, dar conta dacă te primeau în rândul lor în prima linie sau în următoarele. Eu am o fotografie de la învestire în care par foarte cirscumpectă. 

Ne ducem noi către magazinul Universal din urbe, cred că am plecat pe la cinci de acasă, cu voia părinților. Evident, pe vremea aceea pionierii erau cutezători – era și o revistă cu titlul acesta – și aveau voie să umble liberi prin oraș. Fetița cealaltă intra într-a treia, deci opt ani, iar eu a patra, deci nouă. Ajungem la magazin, luăm ce aveam nevoie și eu văd un cuplu ciudat. Ultimul cuvânt este doar un artificiu, oamenii erau în regulă, doar că flerul meu îmi zicea că ar merita urmăriți. Zis și făcut! I-am supravegheat prin magazin. Ea trăgea de el pe la raioanele de confecții, el părea plictisit. Gândește-te ce ar însemna pentru un bărbat să însoțească o femeie la cumpărături de haine, pe vremea când nu existau telefoane mobile și social media! Au terminat de verificat magazinul, noi tot pe urma lor. Pe stradă mergeau foarte încet, cred că erau la plimbare. Noi ne tot ascundeam în spatele lor, aveam grijă să nu ne vadă nici măcar în reflexia din vitrine. Când s-au îndreptat într-o direcție opusă casei noastre, am realizat că începe să se întunece și am grăbit pasul. 

Erau în fața blocului părinții. Și frații mai mari. Încă nu anunțaseră poliția, dar nu știu cât ar mai fi avut până când să o facă. Am încercat să comentez ceva, dar m-au luat de o aripă și m-au băgat în casă. Am fost mai atentă apoi la timp și la stabilirea unui interval de a ajunge acasă și cred că am terminat-o și cu urmăririle. Nu de alta, dar devenise prea plictisitor.

A durat mult până când am înțeles cât de obositoare erau calitățile astea de detectiv. Mi-a pus cineva o întrebare foarte bună la un moment dat: ”ce fel de oameni au astfel de calități?”, iar eu am dat-o-n laude și exclamații despre observație, inteligență, prezență, chestii de agent special și așa mai departe. Doar că întrebarea următoare m-a scos puțin de pe șină, pentru că am replicat: ”oamenii ăștia se simt în pericol”. Eu nu am simțit niciodată alerta sau pericolul. Faptul că nu-l simțeam eu conștient, nu înseamnă că nu era perceput undeva mai subtil. O perioadă m-a speriat, ar fi însemnat că eu avusesem în permanență un fel de anxientate ascunsă pe care o tratam fiind în control și înregistrând tot. Voi mai aborda subiectul frică mai târziu, vreau acum doar să mă refer la faptul că e incredibil de obositor, chiar dacă e o capacitate care pare foarte naturală. De atunci am început să mă relaxez. De la cina de aseară nu-mi aduc aminte decât de cei care stăteau la mesele din jurul nostru: în față au fost mai întâi trei fete, una a mâncat ceva pui cu cartofi prăjiți, era blondă, părul lung, cămașă albă, celelalte două erau îmbrăcate în culori închise, cred că erau brunete, apoi au fost urmate de un cuplu în care băiatul cu ochelari și în tricou negru o ceva scris pe el părea supărat, masa din stânga a fost liberă mult timp, apoi au venit patru persoane cu un bebeluș, nu mai țin minte decât ce purtau două dintre ele, în dreapta, dincolo de un panou, erau doi spanioli. Puțin în spatele primei mese era un cuplu de englezi, el vorbea foarte tare. În restaurant erau mai multe mese, dar atât am reușit. Asta înseamnă că sunt relaxată. 

Când eram studentă și Ada era foarte mică, să fi avut vreo doi ani, am văzut o știre într-un ziar despre un departament al poliției care urma să colaboreze într-o oarecare măsură cu Interpolul. Mă și vedeam anchetând criminalitatea organizată la nivel internațional, doar că nu prea știam exact ce înseamnă. Mi-a explicat un vecin de pe stradă, conducea un departament al poliției. Fetițele lui se jucau cu Ada în curte și noi am băut o cafea pe terasă. M-a întrebat cât de interesată sunt de zile și nopți de filaj, de chinezi în valize și altele. Am realizat că sunt idealistă, mi-am luat copilul și m-am dus acasă. Poate că aș fi fost ok într-un astfel de job, dar sigur îmi e mai bine să fac cercetări doar și să scriu despre asta. Pentru că scrisul a fost tot timpul motorul. 

Am fost mândră mult timp de această abilitate, apoi ușor contrariată, apoi am crezut – pentru foarte scurt timp – că e ceva rău, după care am realizat că, indiferent de unde vine, e ceea ce mă ajută pe mine să scriu romanele mele. Acum nu mă mai sperie faptul că mi-era teamă, probabil. Din locul acela vin cele mai bune scenarii. În viața reală m-am concentrat mereu doar pe soluții, doar pe ceea ce pot face.  

Mă întorc la evoluția speciei. Evident că observația ne-a ajutat să supraviețuim și, normal, faptul că am observat ce nu e în regulă, de unde poate veni pericolul, a fost cheia. Doar că această abilitate ne poate face și mult rău. Dacă observăm DOAR ce nu funcționează, ce nu e bine, ce e greșit, ne conducem pe un teren care ne dă o stare mai puțin plăcută. 

Chiar dacă eu observam tot, o făceam fără să adaug la asta și ce vedeam că e bine, nu dădeam o valoare. Înregistram absolut tot. Spre deosebire de provocarea de săptămâna trecută când era important să vezi și evenimentele pozitive, săptămâna aceasta se adaugă capacitatea de a observa că observi și de a alege cum observi și ce observi atunci când observi că observi. Deschiderea articolului e un exemplu de cum ai putea să-ți notezi ceea ce ai făcut, folosind timpul prezent.