Creativitatea vine în liniște. Dar nu într-o liniște plictisită pe care încerci să o umpli cu toate gândurile care-ți trec aiurea prin cap și pe care le iei unul câte unul la întrebări, ci într-o fază în care, aproape spre plictiseală, dar nu încă, vin spre tine idei bune, pe care le recunoști instant ca atare. Creativitatea fiind acea capacitate de a aborda diferit un subiect care te bântuie, de a găsi o soluție la ceva ce te preocupă, o idee pe care o așteptai de mult timp. 

Eu m-am apucat de scris din copilărie. Am scris primul roman pe la 12 ani și l-am aruncat. Am continuat cu poezii, apoi am desenat. Am avut o scurtă perioadă în care am vrut să fac teatru. Și am dat la medicină în primul an. Un critic aspru din capul meu îmi spunea că nu sunt destul de bună. Nici  măcar nu aveam destul curaj să le arăt și altora creațiile mele, puteam să-mi dau singură în cap. Poeziilor pe care le-am scris atunci li s-au adăugat altele și le-am publicat după 20 de ani. La fel și primul roman, a ieșit abia după 12 ani după ce l-am scris. Prima expoziție de pictură am avut-o acum șapte ani, abia acum am reușit să expun din nou. Am avut nevoie de foarte mult timp să-mi depășesc standardele nerealiste. Ți-am mai zis că am suferit de perfecționism, acum doar nu mai sufăr, dar e o boală cronică, e undeva în mine, am învățat să trăiesc cu ea, dar nu se va vindeca niciodată. De fiecare dată când fac ceva trebuie să decid să reduc vocea critică la tăcere și să-mi dau voie. 

O mare barieră în exprimarea creativă de orice fel, nu numai artistică, este vocea pe care s-ar putea să o auzi mereu: ”nu merită, nu are rost, e prea puțin, sunt alții mai buni, nu ești destul, ceilalți vor râde”. Deși mai aud vocea asta din când în când, aleg să realizez că e doar un gând și nu-i mai dau putere asupra mea. 

Exercițiul de a critica tot ce e în jurul tău nu te face să te simți mai bine, dimpotrivă. Te face să exersezi mai bine vocea critică din capul tău și să te bucuri mai puțin de ceea ce faci. Provocarea pentru săptămâna aceasta este să critici mai puțin. Pe tine și pe ceilalți. Să observi în mod intenționat ce e bine și cum e bine. Tratează-i pe ceilalți cum vrei să fii tratat/ă. 

Mi-am scos de pe telefon aplicațiile de social media. S-a zis cu fb, fb mess, instagram sau linkedin. Eram la o lansare săptămâna trecută și cineva m-a întrebat de când mi le-am scos, așteptând să zic că de foarte curând, dar a trecut o lună și jumătate și nu am de gând să le pun la loc. La început a fost ceva mai dificil, dar cei care doreau să mă găsească s-au descurcat de fiecare dată. Petrec destul de mult timp la calculator, așa că sunt ”prezentă” în online suficient de mult timp încât să răspund într-un timp rezonabil. Urgențele se tratează diferit, după părerea mea. Sunt ”conectată” la ceea ce se întâmplă, știu să-mi iau informațiile, platforma este un loc în care aflu despre evenimente și unde distribui mesaje despre viitoare întâlniri, la rândul meu. Consumul moderat îmi face bine. Intenția inițială a fb a fost aceea de a crea un spațiu în care oamenii să se găsească. A degenerat mult de tot. 

Săptămâna asta a fost plină de ”întâlniri”. La toate m-am simțit extraordinar, ceea ce contează e comunitatea în care te manifești în real world. 

Prima a fost lansarea volumului despre branding al Danei Lupșa. Apreciez comunitatea pe care Dana a creat-o în jurul ideilor sale. Funcționează. E o modalitate foarte generoasă prin care membrele Happy Moms aleg să se susțină unele pe altele. 

A doua a fost atelierul de art-terapie de joi. Participanții se cunoșteau vag între ei și au ales să-și dea voie se se exprime și să fie deschiși în fața celorlalți. De multe ori iese la iveală câte o temă comună a grupului în cadrul atelierului, de data asta a fost exact această vulnerabilitate care i-a făcut pe toți să se vadă mai bine pe sine, să se lase să fie văzuți și să-i vadă pe ceilalți. Ada a și publicat o declarație despre ceea ce i s-a întâmplat. 

art terapie ”Ce s-a întâmplat aseară?
Pentru mine, art-terapia “scoate din noi” felul în care ne poziționăm în lume. Raportul pe care îl am cu procesul, în cazul meu cum am făcut tabloul pe pânză folosind culori acrylice, este raportul meu cel mai intim cu lumea.
Eu pictez. Cel puțin, n-a fost prima oară când am pus culoare pe o pânză. Folosesc de obicei pensula sau degetele, dar aseară am pictat doar cu cuțitul.
Am observat următoarele gânduri și emoții:
De ce să îmi aleg pânză când toată lumea și-a luat foi? Dacă o stric? Dacă irosesc culoarea pentru că pun prea multă?
Oare pictez în acryl pentru ca mi-e cunoscut?
Mi-e teamă că nu sunt suficientă, că n-am dreptul, că ar trebui să vreau mai puțin.
Îmi place să pun mai multe culori direct pe pânză și ulterior să le combin.
Vreau să pun galben peste galben.
Sunt roșu, galben și portocaliu.
Sunt creativă.
Îmi dau voie să pun câtă culoare vreau, să o amestestec cum vreau.
Iar cât vreau și cum vreau e destul. Sunt destul. Îmi dau voie.”

A treia a fost participarea la un concert al unor oameni despre care nu știam absolut nimic. Lasagna & Rochenrol a deschis seara și Om la lună a continuat. Dincolo de bucuria de a mă vedea cu Greta – ne-am luat în brațe cu putere și am strigat fără sunet când ne-am văzut, nu de alta, dar concertul începuse deja – am ascultat câteva ore muzică foarte bună în spațiul de la Ora 0, care făcea experiența foarte specială. Muzică și pictură. Știam tablourile lui Getty și i le-am admirat de multe ori prin expoziții sau pe la prietenii care se bucură în casele lor de lucrările ei. Deși am vorbit de câteva ori, mesaje sau telefon, nu am apucat să ne cunoaștem. Ne-am îmbrățișat când ne-am văzut de parcă ne știam de-o veșnicie și am constatat că ceea ce părea că ne leagă încă din online, e chiar mai plăcut în realitate. Sunt beneficii multe în fb, poți găsi oameni cu care rezonezi și prieteni adevărați, de care să te bucuri și în lumea reală. 

În timpul concertului și imediat după aceea mi-au venit câteva idei pentru romanul pe care urmează să-l încep. Fie vorba între noi, mă deranjează că-l tot amân. Probabil că pe hârtie va ieși puțin altceva, așa mi se întâmplă de fiecare dată, povestea se derulează cumva de la sine pe măsură ce intră în scenă câte un personaj. Eu controlez doar contextul. 

Greta m-a întrebat în pauză unde mă aflu pe o scală de la 1 la 10 a fericirii. I-am zis că sunt la 9. Aș fi putut spune 10, dar parcă suna prea mult, cumva obraznic. Avem presiunea asta de a crește în permanență, nu putem să fi ajuns deja la maximum, unde ne mai ducem de aici? Dar la mine e liniște și e bine, am așteptări mici, mă bucur de tot, las frustrările să treacă. Săptămâna fusese una bună, eram recunoscătoare, seara era călduță, muzica încântătoare, o aveam pe Greta și eram fericită. Era acea fericire stabilă despre care tot vorbesc, fericirea ca stare și nu ca emoție. Greta mi-a povetit de un interviu al ei cu fotbalistul Ianis Zicu, care a afirmat: ”fiecare zi în care nu se întâmplă nimic rău e o zi fericită”. Pare un fel de înțelepciune trivială, putem râde noi cât vrem, dar e o formă de invidiat. Eu sunt mai rău chiar decât el, adică mai bine, eu cred că atâta timp cât poate fi mai rău, înseamnă că acum e bine. Și tot timpul poate fi mai rău. 

Grecii vorbeau de ataraxia. Și e cam același lucru. E un subiect important în filozofia lui Epicur, a scepticilor (Phyrro) și a stoicilor. Ataraxia fiind starea lucidă de calm robust, liberă de durere și de îngrijorare. 

Matthieu Ricard definește fericirea ca starea de calm din interiorul nostru, precum   adâncul unui ocean, valurile fiiind emoțiile, care se află la suprafață și care trec. 

Cea de a patra întâlnire a fost un workshop de experience design pe care l-a susținut Paul Bulencea. Pe scurt, provocarea a fost aceea de a crea o experiență memorabilă dintr-o cină pentru ceilalți participanți. Mă voi referi doar la discuția pe care am avut în grup la încheierea evenimentului, când Paul a adus în discuție faptul că experiența poate fi una specială, dar că scopul pe care ar trebui să ni-l facem este acela de a găsi extraordinarul în obișnuit. Continui și susțin că fericirea este acea experiență platou pe care a definit-o Maslow cu scurt timp înainte de a muri și care contrazice întrucâtva teoria motivației pe care o formulase. Maslow a căutat mult răspunsuri și a ajuns la concluzia că înțelepciunea stă în îmbrățișarea vieții și nu în depășirea ei. Voi relua subiectul la momentul potrivit. 

Mă întorc la ceea ce ar trebui să fie concluzia pentru săptămâna aceasta și, totodată, provocarea. Încearcă să observi cum este să cauți în mod activ ce e mai bun în experiențele tale, ce merită repetat, ce ai vrea să iei cu tine, în loc să critici.