”Toată lumea minte”, zice Doctor House în serialul care-i poartă numele.  Și ”toți oamenii mor” mi-a zis mama zilele trecute. Două mari adevăruri despre care merită să vorbim pentru a trăi mai bine. 

Detest minciuna. Sigur că am mințit și eu. De ce am făcut-o? Voi încerca să dau câteva exemple personale mai jos. Ce știu cu siguranță e că e inutilă, oricât ne-am convinge că e necesară, face rău atât nouă cât și celor din jur. Viața ar fi mult mai simplă dacă am spune mai des ceea ce credem cu adevărat. 

Și totuși, de ce mint oamenii? Voi trece prin lista concepută de Dr Paul Ekman, specialistul în universalitatea emoțiilor și a exprimării faciale a acestora. Ekman a alcătuit începând cu anii șaizeci o listă a microexpresiilor faciale, care durează sub o secundă și care nu pot fi vizibile cu ochiul liber. Sunt oameni cu o capacitate mai mare de a le detecta, chiar dacă nu sunt în stare să le izoleze, ei pot spune dacă subiectul spune sau nu adevărul. Unul dintre cei care l-au sprijinit pe Ekman în munca sa a fost Silvan Tomkins. Acesta era în măsură să ”citească” acurat emoțiile de pe fețele celorlalți sau chiar să dea explcații cu privire la comportamentul acestora. 

Lista de motive a lui Ekman: 

  1. pentru a evita o pedeapsă 

Cea mai frecventă motivație de a spune o minciună. Este extrem de des întâlnită în special la copii, dar nici cu adulții nu mie rușine. Câți dintre cei care au băut ”doar un pahar” îi vor spune polițistului care îi oprește că au consumat alcool? 

Cea mai frecventă minciună pe care o spuneam când eram mică era atunci când mă întrebau dacă am mâncat. Eram singură acasă după școală și trebuia să-mi încălzesc mâncarea. Aveam grijă să arunc, să duc gunoiul, chiar să pretind că aș fi spălat o farfurie pe care o lăsam intenționat la uscat pe chiuvetă. Totul calculat. 

2. pentru a obține un avantaj sau o recompensă 

Am fost – mai sunt, dar mă abțin – perfecționistă și dependentă de muncă. Nu a fost nevoie să pretind vreodată că am făcut ceva ce nu am făcut. Pe de altă parte, am avut mereu abilitatea de a-mi alege cuvintele cât mai bine pentru a obține rezultatul dorit. Cuvântul pentru asta e propagandă, cică. Voi da un singur exemplu, dur, dar merită. Eram micuță, șapte ani, și când am fugit la poliție să-l reclam pe tata, n-am zis că am auzit un țipăt, ci le-am zis scurt: ”tata o omoară pe mama”. Era o minciună? Poate. Mi-a păsat? Nici vorbă, i-am pus în mișcare. Episodul e povestit pe larg în artciolul: A cui e vina. 

3. pentru a proteja de pedeapsă o altă persoană 

Cât l-am mai păzit eu pe poștaș într-o toamnă! Fratele meu m-a pus de strajă, corigențele erau anunțate prin scrisori. Oricât ne-am străduit noi să interceptăm corespondența de la școală și tot nu am reușit, până la urmă a fost un eveniment nefericit. Aș fi mințit fără nici cea mai mică ezitare. 

4. pentru a ne feri de o amenințare 

E diferit față de evitarea pedepsei, aici minciuna are rol de a te salva. E ca atunci când spuneam pe afară când eram mică că frate-meu e în casă și o să-i rupă oasele dacă se atinge de mine, pe când el era prin oraș, bine-merci. Sau atunci când ai cinci ani, ești singur acasă și vine un individ la ușă și-ți cere să deschizi. Normal că îi vei spune că te duci să o întrebi pe mama, nu? 

5. pentru a evita o situație socială inconfortabilă

La o nuntă: 

”E bună mâncarea?”

”Îți place tortul?”

”Cum e petrecerea?”

”Cum ți se pare muzica?” 

Ce să mai și răspunzi. Eram la nunta unei prietene. A făcut greșeala să-mi pună ultima întrebare. I-am răspuns cât de blând am putut, după ce ascultasem vreo zece melodii populare una după alta. Nu m-a mai întrebat nimic, deși mâncarea a fost excelentă. 

6. pentru a obține admirația din partea celorlalți

Pescarii sunt exemplul cel mai potrivit aici. Sau cineva care spune că a slăbit zece kilograme peste vară. 

7. pentru a evita o situație stânjenitoare

Un copil care zice că a vărsat apă în loc să recunoască faptul că a făcut pe el, face asta pentru că îi este rușine și nu pentru că îi e teamă de pedeapsă. 

8. pentru a-i respinge pe ceilalți fără a-i răni 

”Vreau și eu să vin cu tine la spectacol” / ”Nu mai sunt locuri”

9. pentru că pot 

Vor fie să manipuleze, fie doar să-și exerseze puterea. Am un exemplu personal. Urât din partea mea, dar nu a durat decât vreo trei zile. 

Minciuna cu adevărat mare pe care am spus-o vreodată a fost pe când aveam vreo 14-15 ani, eram în clasa a noua, colegi noi, context relativ necunoscut. Eram deja o gașcă mică de prieteni cărora le-am zis că am leucemie. Rețin puține amănunte în legătură cu reacția lor, poate doar faptul că au înghețat de spaimă. Părea grav după cum mă exprimasem. Eram cinci la mine acasă când le-am dat vestea. Jucasem biliard, masa de joc era o cutie de lemn mai mică decât biroul meu. Unul dintre băieți se sprijinea în tac fără să zică nimic, pe altul l-a bufnit râsul, cel de al treilea a plecat rapid. Prietena mea a dat doar din cap, știa despre ceea ce urma să fac. Nu că ar fi fost de acord, dar nu avusese timp să mă convingă să n-o fac. Cumva excentricitățile mele nu o speriau. 

Adolescența vine cu tot felul de temeri și insecurități. În perioada aceea, prezentul e ceva complicat și neatrăgător, iar viitorul – locul acela în care vom schimba lumea – e prea îndepărtat. Adulții păreau foarte siguri că viața e ceva extrem de neatrăgător, vorbeau doar despre greutăți, cum au reușit ei și cât s-au străduit și ne amenințau cu tot felul de dezastre dacă nu îți făceau ordine în cameră și să te culcai la zece seara.  Totul era grav, adulții nu înțelegeau, nu aveau cum, erau prea departe. 

Cam așa era și discursul meu, același cu cel al tuturor adolescenților din toate timpurile, măcar că eu nu mă oboseam să mă contrazic cu maică-mea, nu de alta, dar eram convinsă că nu înțelege nimic. Ada mi-a acordat mai mult credit, măcar se certa cu mine. O perioadă scurtă, până când am înțeles eu că trebuie să schimb ceva la mine. 

Faza cu leucemia a fost pentru a observa disconfortul celor din jur. Eram sadică pe vremea aceea. Ca orice adolescent furios, îmi plăcea să provoc și colegii mei au fost nevinovați. S-au confruntat cu o veste care i-a făcut să se simtă teribil de neplăcut. Moartea apare frecvent în discursul adolescenților, dar numai pentru că e ceva atât de îndepărtat și de romantic. Puși față în față cu o boală incurabilă, reacția lor a fost de închidere și de respingere. Firesc, de altfel. Mă îndoiesc să se fi schimbat prea multe de atunci, ne lipsește capacitatea de a trata matur și cu compasiune cam orice subiect, darămite unul atât de mare. Are și un capitol dedicat în caiet, puțină răbdare. 

Eram curioasă cum reacționează și cum se poziționează ei. La vremea respectivă mi s-a părut că a fost un experiment plictisitor. A fost, evident, dăunător, fără să-mi spună în mod direct ceva, s-au retras și s-a stricat prietenia atunci când le-am zis că i-am păcălit. Pentru cât de tare s-au speriat, probabil că ar fi preferat să fi fost bolnavă. Și nu glumesc. 

Indiferent de motivele pentru care avem impresia că ajută o minciună, fie și ea una nevinovată, e o modalitate sigură de a altera o relație. Pentru că se strică încrederea. 

Motivul din spatele tuturor celor de mai sus, în special la primele opt, este teama: de a nu fi slab, de a nu fi perceput slab, de a nu fi judecat, respins, lovit sau luat în râs. E frica de a fi lovit. Ca adult, un alt om te poate ”lovi” o singură dată, depinde de tine dacă mai stai și data viitoare. Pentru asta e nevoie să poți să-ți descifrezi emoțiile, să identifici cum acționezi automat și să decizi să schimbi ceva.

Paul Ekman a devenit mult mai cunoscut odată cu serialul ”Lie to Me”. Personajul principal este construit având la bază cercetările lui Ekman, care a oferit și consultanță științifică în abordarea subiectelor. Deși cercetările lui Ekman au fost pentru a înțelege mai bine emoțiile și de a cultiva echilibrul mental și emoțional, ceea ce a descoperit în legătură cu depistarea minciunii l-a făcut celebru. 

Minciuna ucide

Fără minciună, viața ar fi simplă și poveștile plicstisitoare. Ce ne facem fără intrigă în poveste? Romanele mele sunt construite pe baza unor minciuni răsunătoare, motivațiile există, dar au efecte devastatoare. Pentru că o viață împlinită presupune asumare și responsabilitate, minciuna ar trebui evitată. Suntem adulți doar în momentul în care putem să ne asumăm propriul adevăr și să le comunicăm onest și celor din jur. 

Cartea lui Brad Blanton mi-a fost recomandată de către Domnica Petrovai. Radical Honesty este despre cum ne-am putea ușura existența în momentul în care devenim mai loiali față de noi înșine și față de ceea e important cu adevărat. 

”We all lie like hell. It wears us out. It is the major source of all human stress. Lying kills people” 

Nu e destul că îi mințim pe cei din jur, dar mintea noastră concepe tot felul de gânduri și ne mințim constant pe noi înșine, în cazul în care nu ne concentrăm pe fapte și pe realitate. Suntem maeștri ai păcălelii, fără să ne dăm seama că facem asta, luăm de bun orice produs al minții noastre. 

Pe parcursul cărții sale, Brad Branton militează pentru adevărul gol-goluț față de noi înșine și față de cei din jur. Minciunile nevinovate și ascunderea adevărului vor ieși la iveală, până la urmă. Și nu fac altceva decât să distrugă. 

Nu e prostie mai mare decât gândirea pozitivă (ATENȚIE – psihologia pozitivă la care mă refer este o știință și nu are nimic de-a face cu forțarea de a crede în lucruri care nu există). Așa cum e propăvăduită de cărțuliile care-ți vând ”secrete”, e o formă foarte simplă în care să te manipulezi, să te înșeli și să te minți, ceea ce nu are cum să ducă la o relație bună cu tine sau să te facă să te simți mai bine. Și nici să-ți aducă Ferrari-ul ăla în fața geamului, chiar dacă ți-ai pus fotografia pe perete. 

Recunosc că sunt în prezent cu mama în situația în care îmbrac adevărul. Beam o cafea cu ea de dimineață și o țineam de mână. Boala (mama are Alzheimer) a afectat-o destul de rău, dar a ieșit la suprafață o persoană caldă în mod constant, vulnerabilă și blândă. Susțin că demența nu are cum să scoată din om ceva ce nu a fost niciodată acolo. Sigur că pot fi și excepții, ca în situațiile în care afectează selectiv zone de agresivitate,  atunci când o tumoră modifică fundamental comportamentul, spre exemplu. Mama mi-a zis cu calm că nu are de unde să știe cât îi mai e dat să trăiască, că doar n-o s-o ducă până la 100 de ani, dar tot mai are ceva. 

Sunt multe lucruri pe care aș fi vrut să le vorbesc cu ea, uneori îmi vine să-i aduc aminte de lucruri din trecut, chiar dacă îi aduc aminte de lucruri frumoase, uneori se întristează pentru că nu și le mai aduce aminte și o încearcă o îngrijorare și apoi o dezamăgire de care vreau să o scutesc. Așa că vorbim despre prezent, așa cum e el, cu bune și cu nebune. Îi spun adevărul cu blândețe și cu speranță. De săptămâna viitoare voi merge cu ea la radioterapie și îi comunic asta ca și când e o veste bună. De fapt, chiar e, e cea mai bună variantă de tratament acum. În urmă cu aproape 30 de ani a mai avut un carcinom bazo-celular. Ada era foarte mică, avea doar câteva luni, și mama s-a dus singură la medic să primească rezultatul la biopsie. I-a spus medicului direct că preferă un adevăr oricât de dureros decât o minciună împachetată. E un subiect pe care îl abordez uneori cu amicii mei medici. Cei mai mulți susțin că pacientul are dreptul să știe, dar sunt și din aceea care spun că mulți reacționează mai bine dacă nu află. Eu am impresia că e greșit. Eu cred că pacientul reacționează mai bine dacă știe cu ce se confruntă și-și va folosi resursele mai bine în perioada pe care o mai are. 

Din nou am divagat. Minciuna nu are scuze și nici beneficii. Doar o viață în care putem spune adevărul celor din jur și nouă înșine este una care ne aduce satisfacții reale. În momentul în care mințim, se rupe relația de încredere pe care o avem cu celălalt. Putem dezbate în legătură cu cuvântul ”adevăr”. Pentru că realitatea este una singură și este alcătuită din fapte, ascunderea adevărului este o minciună. 

În Caietul fericirii sunt câteva exerciții pe care le propune Brad Blanton în cartea sa pentru mai multă onestitate în relația de zi cu zi cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.