Devenim treptat oamenii care vrem să fim. Ceea ce suntem este suma tuturor rolurilor noastre din familie, din mediul de muncă și din societate. Impactul nostru în lume se manifestă prin toate rolurile pe care le avem. La care se adaugă responsabilitatea față de noi, ceea ce au dorit părinții pentru noi și vrem și noi pentru copiii noștri, aceea de a fi fericiți. Pentru asta trebuie să continuăm să creștem, să ne dezvoltăm și să dăm un sens la tot ceea ce facem. Pentru ca această călătorie, care este finită, să aibă un sens.

Procesul de devenire este permanent. Am căutat tot timpul explicații cu privire la existența noastră și ne-am spus povești despre asta. Am privit desenele norilor și le-am asociat cu trecerea. Calamitățile naturale au fost forme de manifestare a entităților superioare, apoi intrumentele lor de a ne pedepsi. Ne-am dat explicații atât cât ne-am priceput mai bine și am construit povești pe care ni le-am spus în comunitățile noastre, stând în fața focului. 

Ne întrebăm despre sensul existenței noastre și încercăm să-i dăm de capat. Trebuie să aibă un rost existența, în caz contrar, nimic nu are sens. 

Modul în care dăm valoare acțiunilor pe care le întreprindem și ceea ce înseamnă pentru cei din jurul nostru devine sensul. 

Comunitate, trib, poveste

Zeus, cel mai mare și mai puternic dintre zei, dădea cu fulgere când se enerva, și de el depindeau toate, de când a pus el stăpânire pe Olimp. E una dintre poveștile pe care le știm. Odată cu răspândirea religiilor monoteiste, povestea a devenit mai apropiată, parcă eram mai aproape de divinitate, parcă eram mai mult decât o jucărie, cineva avea un mesaj care ne era direct adresat, cineva spunea că putem deveni și noi mai buni, divinul era fiul, noi eram copiii, sensul era mai aproape. 

Poveștile care se vehiculează în mediu nostru sunt cele care au impact mai mare. Pentru că ele ne sunt cunoscute. Au fost suficient de mult repetate încât să fie aproape unanim acceptate. Sunt studii care arată că orice afirmație, poate fi și o minciună sfruntată, dacă este suficient de mult timp repetată, devine crezută și luată ca pe un fapt. 

Morala și moralitatea pe care le impun toate religiile lumii sunt similare. Fii aproape, dăruiește, ajută, fii generos și blând, spune adevărul, fii drept. Multe spun despre dogma lor că e singurul adevăr, iar promisiunile sunt valabile doar pentru membrii tribului respectiv. 

Familia

Deși avem în comun mai mult material genetic decât cu restul populației, de multe ori familia extinsă nu este cel mai bun cadru de sprijin. Nu de alta, dar mereu vine cu mai multă presiune și mai multe pretenții decât un grup la care ne afiliem de bună voie. 

Religia 

Indiferent de orientare, pentru cei care sunt credincioși, cu cât sentimentul de apartenență este mai puternic, cu atât încrederea este mai mare și un scop extern și mai presus devine mai clar. Autoritatea supremă trebuie să fi avut un motiv să ne aducă pe lumea acesta, știe mai bine ce a făcut, ne-a dat o soartă pe care noi doar trebuie să o ducem la bun sfârșit. 

Mediul de muncă 

Ne orientăm către o anumită ocupație funcție de ceea ce credem că am putea face mai bine și mai ușor și am fi mai mult recompensați. Facem alegeri și funcție de context, de noroc și de șansa pe care o avem de a găsi un anumit job la un anumit moment. 

Întreb deseori oamenii care sunt motivele lor de satisfacție la locul de muncă și ce anume îi face fericiți. Formulările sunt asemănătoare și concluzia este următoarea: avem nevoie să producem rezultate, să ne aducem contribuția la ceva și să faceam asta colaborând cu alții ca noi și cu aceleași intenții. 

Comunitățile create pe sens, valori și impact 

Cultura unui trib, comunități, colectivităi este reprezentată de totalitatea interacțiunilor între membrii care o alcătuiesc. Este rezultatul interacțiunii între cei care o alcătuiesc, începe de la cum se salută și cum își mulțumesc, cum se sprijină și cum se susțin. Atâta vreme cât una dintre cele mai importante nevoi este aceea de a fi acceptat și iubit, comunitățile contează foarte mult. În această tulburată lume a muncii pe care o traversăm în prezent, cu cât sunt mai clare lucrurile, cu atât se poate crea un mediu în care este cunoscută menirea companiei și contribuia la binele superior, cu condiția ca ele să fie trăite cu adevărat și să nu fie niște declarații goale. 

Capitalismul social  (formă de capitalism cu intenții sociale) își face apariția și aduce din ce în ce mai mult în discuție ce anume face compania, cu ce contribuie și care-i este rostul, iar una dintre preocupările principale ale acesteia este și dezvoltarea oamenilor. Termenul de social enterprise (întreprindere socială) se reveră la o companie care are și un scop declarat de a produce efecte benefice asupra societății. 

Cu cât spune mai clar ce face și cu cât face ce spune, cu atât cei care rezonează cu acestea se vor apropia mai tare și-și vor aduce aportul mai bine. Pentru că știu de ce și știu la ce, le este foarte clar sensul companiei, le devine clar impactul muncii lor asupra societății și a celorlalți oamenii. 

Noțiunea pe care am prezentat-o este abia la început. Sunt puține companii care aderează la conversația despre binele superior. Or fi puține, dar sunt mult mai multe decât acum 50 de ani. Este responsabilitatea fiecăruia dintre noi către care dintre ele ne îndreptăm, pentru că avem nevoie să producem noi înșine impact asupra lumii și să ne descoperim menirea, ne vom alege compania care se apropie cât mai mult de contextul în care avem nevoie să ne manifestăm. 

Care-i sensul meu? 

Am introdus conceptele despre mediu, trib și comunitate pentru că menirea mea ca individ poate fi manifestată doar în legătură cu ceilalți. Căile prin care fiecare dintre noi ne găsim menirea pot fi diferite, dar o existență lipsită de sens este o cale sigură către piere. 

Căutăm tot timpul să dăm un înțeles și un sens lucrurilor care ni se întâmplă. Nevoia noastră de logică este de multe ori cea care introduce elemente în narațiune: ”așa a fost să fie”, ”a fost un semn”, ”mi-a fost dat să trec prin asta”. Indiferent dacă atribuim sau nu întâmplării o intenție superioară pentru noi, străduința noastră trebuie să fie măcar aceea de a încerca să învățăm ceva din fiecare experiență prin care trecem.

Capacitatea de a reflecta asupra propriei noastre existențe 

Victor Frankl a fost un psihiatru supraviețuitor al lagărelor naziste de concentrare și fondatorul logoterapiei (logos = sens). Ideea este că omul este o ființă care caută să-și manifeste sensul și menirea în lume, iar aceasta poate veni din trei direcții: din operă și creație, din experiență și iubire, sau din suferință. Cea de a treia poate să fie o cale doar în cazul în care celelalte două nu se pot manifesta, Frankl referindu-se la sensul suferinței în condițiile în care alteceva nu avea de ales, în momentul în care el era prizonier. Indiferent de ceea ce ne oferă ca stimul mediu din jurul nostru, provocări sau întrebări, este esențial modul în care noi alegem să răspundem la acestea. (Viktor Frankl – ”Omul în căutarea sensului vieții”).

Între stimul și răspuns, între ceea ce ni se întâmplă și ceea ce facem noi apoi, exsită un spațiu în care se produce alegerea. În acel spațiu sunt toate credințele noastre, toate ideile preconcepute, tot ceea ce ne-au spus alții despre noi și despre ceea ce ”se face sau nu se face”, tot ceea ce ne spunem noi ca poveste despre noi înșine. Există posibilitatea să răspundem automat și să nu apucăm să observăm că perpetuăm o reacție sau un comportament și mai există posibilitatea să ”creștem” acel spațiu în care alegem răspunsul, altfel încât să putem să-l curățăm de automatisme și să luăm o decizie în AICI și ACUM cu privire la acțiunea noastră. 

Sensul pe care îl avem nu este ceva ce ni se dă sau care ne este scris. Sensul este ceva ce alegem noi să manifestăm în viața noastră, indiferent de condițiile în care ne aflăm. Modul în care mă comport este propria mea alegere. Da, este foarte adevărat că pot recunoaște motivele pentru care am tendința de a mă comporta într-un anumit fel, dar asta nu-mi poate justifica acțiunile mele asupra celor din jurul meu. Pot avea tendința să mă enervez, îmi poate fi teamă, pot să fiu tentată de a avea un anumit răspuns, dar ACUM, AICI, în acest prezent care-mi este dat, depinde exclusiv de mine cum ALEG să mă comport. 

Eram într-un tren, stăteam pe unul dintre cele trei locuri ocupate din patru. Pe locul liber se așează un tânăr. În fața mea era un domn cucernic, abia întors dintr-un pelerinaj, care vorbise tot drumul la telefon despre cum să ajute un individ din congregația sa. Lângă mine era o doamnă foarte deschisă și politicoasă, care lipsea în momentul în care a apărut o doamnă agresivă, îmbrăcată în negru. A pretins mai întâi că îi aparține locul pe care era lăsată o carte. I-am spus că doamna se va întoarce și că ar fi de preferat să verifice dacă e locul dumneaei. Și-a scos biletul și l-a comparat cu cel al doamnei care revenise. Căuta un alt loc. Am dat draperia la o parte, am observat că locul ei era cel al tânărului, i-am explicat acestuia în engleză că are un bilet fără loc, el a plecat, iar doamna s-a așezat mulțumind și renunțând la tonul ridicat. Convingerea mea e că dacă domnul cucernic ar fi observat mai devreme cărțile religioase din poșeta doamnei în negru, ar fi sărit să o ajute, din simplul motiv că ar fi putut rezona mai ușor cu ea. 

Obișnuim să ne simțim mai aproape de oamenii cu care avem convingeri similare, avem un istoric similar sau ne leagă aceleași preocupări. Rezonăm mai ușor cu cei pe care-i identificăm ca făcând parte dintre ai noștri. Am supraviețuit în interiorul unor triburi și cu ajutorul semenilor noștri și suntem mai atrași de cei care ne sunt ”familiari” prin ceva.  

Provocarea pe care o avem în contextul prezent în care multă din interacțiune se produce superficial în mediul virtual este să ne găsim acele grupuri cu care împărtășim valori similare. 

Irivin Yalom, un alt existențialist, consideră că dilema existențială pe care o avem este aceea de ”a căuta sens și certitudine într-un univers care nu are nici una nici alta”. Multe alte considerații cu privire la viață și moarte și întreg parcursul dintre ele în cea care ar putea fi ultima sa carte: ”Călătoria către sine. Memoriile unui psihiatru”, în care vorbește sincer despre munca sa și motivele pentru care o consideră importantă, despre ceea ce a făcut o viață întreagă pentru apropiații săi, soție și familie, pentru pacienții săi și pentru toți cei care l-au citit. 

Consider că existența noastră se desfășoară ca o consecință a alegerilor noastre, de la un moment dat. E doar un noroc că m-am născut aici și nu într-o altă parte a lumii, că am avut părinții pe care i-am avut, se poate și mult mai rău. De la un moment dat a depins din ce în ce mai mult de mine, de ceea ce vreau să fac și de intenția pe care m-am hotărât să o pun în practică. 

Pe mine mă împlinește ceea ce pot face pentru cei din jurul meu. Mă bucur când văd că ceea ce scriu sau spun produce efecte. Mă bucur când pot fi de folos. Cred că este și menirea mea. Ceea ce fac este și sensul meu.