O să mori. Și poate că vei respinge sau poate că te va speria această informație. Poate că mă vei înjura, cine sunt eu să te abat de la lucrurile atât de importante pe care le faci și în care crezi acum? Cine sunt eu să-ți spun că sfârșitul vine inexorabil?
Am și o veste bună, viața începe să fie trăită doar din momentul în care știi că se termină și toate acțiunile pe care le faci sunt conștiente, asumate și înțelegi consecințele pe termen lung ale acestora. În principiu, dat fiind publicul căruia mă adresez, vei muri peste 60 sau 70 de ani. Poate părea o eternitate, dar amânarea momentului prezent nu face altceva decât să lași viața să ți se scurgă printre degete. Dacă încerci să amâni, să spui că ai timp, că vrei altceva pentru viitor și condiționezi starea ta de bine de un nou job, o nouă relație, o nouă locuință sau mașină, pierzi ceea ce se întâmplă în prezent, singurul moment în care poți acționa.
Bronnie Ware este autoarea unei cărți intitulate ”Cele mai importante cinci regrete atunci cand murim” (The Top Five Regrets of the Dying), dezvoltată pe baza discuțiilor avute cu pacienți în stare terminală, în perioada în care asigura îngrijire paliativă în Australia. Da, iminența morții ne transformă și poate că ne face să vedem altfel lucrurile. Poate mai clar, poate mai grav, poate puțin alterat. Când mai ai doar trei săptămâni sau trei luni până când mori – pacienții lui Bronnie Ware erau în centre de îngrijire – vezi cumva diferit. Voi comenta mai jos afirmațiile.
Cartea a fost tradusă în multe țări și apare în aproape fiecare discuție despre sfârșit și cele mai bune lucruri pe care le-ai face de pe acum. Să fii foarte conștient cu privire la propria moarte îți oferă multe avantaje și cu cât mai devreme te prinzi de ele, cu atât mai ușor îți va fi să trăiești ulterior. Dacă tot le-am menționat, hai să vedem care ar fi cele cinci:
Aș fi dorit să am curajul să trăiesc viața așa cum mi-am dorit eu și nu viața pe care alții au așteptat-o de la mine
Pare simplu de înțeles. Doar că de multe ori spunem că nu am avut încotro. Că ”trebuie”. Secretul este înlocuirea lui ”trebuie” cu ”vreau”. Vreau să mă trezesc, să mă dau jos din pat, să mă spăl, să mă duc să muncesc, pentru aleg să fac asta. Da, ai încotro. Ai putea să te oprești, dar nu vrei. Pentru că fie sunt alții care contează pentru tine și au nevoie de tine, fie vrei ca tu să ai un impact mai mare asupra altora. Unora li se pare mai simplu să înlocuiască ”trebuie” cu ”aleg”, în loc de ”vreau”.
Fiecare alegere pe care o faci merită luată în cunoștință de cauză și asumându-ți toate consecințele. Da, poate fi dorința ta să te plimbi în jurul lumii, să nu ții cont de nimic, dar alegi să rămâi acasă și să-ți vezi de copii.
Cred că dacă reușim să ne asumăm alegerea pentru fiecare lucru pe care îl facem, ne va fi mai ușor pe termen lung. Viața se întâmplă în prezent, e adevărat, dar fiece impact, cât de mic pe care îl avem în jur, are consecințe. Ideea este să putem vedea asta.
Care sunt dorințele tale pentru tine? Ce anume din ceea ce-ți dorești ai putea pune în practică acum? Acum nu înseamnă să pleci în clipa asta în jurul lumii, dar să te gândești când și cum ai putea face asta. Cum ar arăta un calendar?
Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult
Bronnie Ware susține că toți bărbații cu care a vorbit au avut acest regret. Dată fiind categoria de vârstă și de persoane cu care ea a purtat conversațiile, vorbim de oameni născuți în jurul mijlocului secolului trecut, poate că nu toate femeile munceau, de unde și frecvența în rândul bărbaților.
Am mai menționat dependența mea față de muncă (workaholică). Da, știu, era un gol pe care am încercat să-l umplu. Dependența e atunci când nu te poți abține să faci ceva care știi că-ți face rău. Acuma, ce să zic, chiar tâmpită nu eram, dar mereu mi se părea că e important ceea ce fac. Că ceea ce fac eu contează. Știu că e și o scuză bună. Dar mă văd, știu cum eram, știu cum sunt și știu să am mai multă grijă de mine.
Ce cred că e cel mai important lucru de realizat în legătură cu regretul față de muncă e verificarea poveștilor pe care ți le spui în cap pentru a-ți justifica ceea ce faci. Dacă banii sunt cei care te mână, încearcă să verifici dacă îți trebuie neapărat atât de mulți. Dacă te mână senzația de putere, deja ar trebui să nu mai comentez eu nimic.
Aș fi vrut să am curajul să îmi exprim convingerile
Dacă faci ceva pentru a le oferi celor din jur o bucurie e una, dar dacă taci atunci când ceilalți aleg o destinație de vacanță care ție sigur nu-ți va plăcea, e numai vina ta. Asta ca să pornim de la cea mai simplă variantă.
Nu degeaba am vorbit de valori. Și nu degeaba este extrem de important să-ți trăiești viața în concordanță cu valorile tale. Pentru că dacă nu o faci, frustrarea, nepuțința și umilința vor fi bagaje extrem de grele.
Tindem să luăm libertatea ca pe ceva de la sine înțeles. În România, în urmă cu 30 de ani, nu mai mult, nu exista libertate. Eram condiționați și restricționați. Eram reduși la tăcere, întemnițați în cazul în care deschideam gura. Nu puteam pleca să ne plimbăm prin lume și nici nu aveam acces la informații despre vestul capitalist. Eram prizonieri, fără a fi închiși.
Epicur spune că libertatea este una dintre condițiile esențiale pentru fericire. El a trăit în antichitate, când sclavia era absolut obișnuită, ceea ce nu mai este cazul acum. Nu, nu ești sclava/sclavul nimănui. Faptul că ai o rată la bancă și te duci în fiecare zi la un serviciu pe care îl urăști nu e problema nimănui decât a ta. Da, înțeleg, sistemul te tentează să-ți iei o casă mai mare, o mașină mai impunătoare. Ne întoarcem la alegerile de la primul punct.
Și ar mai fi ceva, vezi cum e cu adevărul. Vorbește, spune, comunică, împărtășește cu respect. Fii onest/ă față de tine și sincer cu cei din jur.
Aș fi vrut să păstrez legăturile cu prietenii
Prietenii și comunitatea sunt esențiale pentru starea de bine. Normal că absența lor este unul dintre cele mai mari regrete. Am trăit în triburi și încă nu s-au inventat metode să scăpăm de programarea speciei. Comunitatea și prietenii din online nu au nicio legătură cu ceea ce ne face bine cu adevărat. Stăm mai mult în lumea virtuală și suntem mai singuri ca niciodată.
Conectarea autentică se produce doar în realitate. Caută-i pe ai tăi. Pe cei cu care împărtășești interese comune, du-te, dacă e cazul, la un club de lectură, sau alt gen de activitate, stai cu prietenii, dă-te jos de pe telefon.
Avem nevoie să fim văzuți și iubiți. Avem nevoie de ai noștri. Avem nevoie să fim acceptați. Vezi că la începutul caietului ți-ai făcut o listă de prieteni. Ce-ar fi să-i suni?
Aș fi vrut să îmi permit să fiu mai fericit
Pe ultimul loc și cel mai important regret. Se pare că pentru uni e nevoie să-și vadă moartea cu ochii pentru a-și da seama că ar fi meritat să trăiască mai bine în prezentul care este demult trecut.
Sunt vii doar atâta timp cât știm că suntem vii. Cât tot ceea ce facem este ancorat în acest prezent continuu în care suntem datori să observăm, să fim atenți și să facem alegeri conștiente.
Eram în urmă cu niște ani la un seminar de leadership și le-am cerut participanților să-și scrie necrologul. Privind înapoi dinspre sfârșit înspre prezent, parcă altfel arată lucrurile care sunt importante cu adevărat. Parcă ar conta mai mult la ce e bun ceea ce fac, ce fac eu bine, cu ce contribui eu la binele celorlalți și al lumii.
În Mexic se vorbește despre trei morți: prima este atunci când afli despre mortalitatea ta, a doua când mori cu adevărat și cea de a treia când nu te mai pomenește nimeni.
Coco este un film de desene animate fabulos. E despre Dia de los Muertos, ziua în care cei plecați revin. Ziua în care sunt pomeniți, comemorați și onorați. De văzut.
Voi vorbi acum mai mult despre prima dintre cele trei morți din Mexic, despre momentul când afli și înțelegi că mori și că abia de acum înainte ești viu. Cu o moarte suntem cu toții datori, am mai scris despre asta. Momentul în care afli că ești finit, că mai ai doar un timp limitat la dispoziție (respiră, tu mai ai aproximativ 60 sau chiar 70 de ani), ar trebui să fie un moment de extraordinară libertate și responsabilitate totodată. De cele mai multe ori ni se întâmplă să simțim asta cu adevărat doar atunci când ni se întâmplă ceva de ne scutură. E bine și atunci. Cu cât mai devreme descoperi mortalitatea, cu atât mai bine. Pentru că poți să te bucuri mai devreme de viață.
Teama de moarte în sine e o prostie. Dar noi nu de ea ne temem. Ne temem de pierdere și, cel mai tare, ne temem de regrete. Ne temem să fi dat greș, de aceea ar fi de preferat să luăm deciziile cât mai conștient și mai asumat. Moartea în sine nu există, pentru simplul fapt că după ce mori nu știi că ai murit. Pentru că ești mort. E la fel ca și cu prostul, doar cei din jur își dau seama de asta.
Dar teama de moarte e foarte puternică, cu mult mai mare la aceia care nu vor să-și accepte mortalitatea. Ei preferă să amâne această înțelepciune, dar amânarea aceasta le creează o anxietate permanentă în care trăiesc.
Scriu ficțional despre moarte în toate romanele mele, de parcă ar fi un strigăt pentru ca tu să te trezești cât mai repede și să fii viu/vie cât mai devreme. Întrebarea de ce scriu thriller sau romane polițiste îmi este adresată foarte des. Sunt două motive principale: îmi place să creez misterul, e o provocare și pentru mine să pot veni cu o poveste al cărei adevăr tu să încerci să-l descoperi pe tot parcusrul ei – și să nu reușești decât la final și asta pentru că îl dezvălui eu – și îmi place să vorbesc despre șansă și noroc, despre alegeri și consecințe și despre viață și moarte.
”Moartea e prezentă din prima clipă a vieţii noastre, ne îndreptăm către ea de când ne naştem, nu ştiu de ce se face atât de mult circ şi de ce încearcă oamenii să ascundă asta. Pe perete sunt desenate nişte cranii, cinci, unul zâmbeşte. Cu cât încerci mai mult să negi moartea, cu atât mai prezentă este spaima de ea în viaţa ta.” Carla, adolescenta din Julieta avea un pistol.
În ultimul volum al seriei Julieta – Ana Stancu am prezentat o aplicație: eternity.me . Un fel de cimitir virtual în care rudele decedatului spun povești despre acesta, pun la dispoziție fotografii lși administratorii platformei înfrumusețează totul. Doar că ”despre morți numai de bine”, siteul e plin de minciuni, iar Ilinca renunță.
În romanul care urmează să fie publicat în curând e vorba de ucigașul din fiecare dintre noi și relația cu moartea celorlalți. Nu am titlu încă.
Sunt existențialistă. Atât filosofic cât și terapeutic. Suntem bine atunci când putem trăi cu cea mai mare frică a noastră. Curajul nu e absența fricii, ci capacitatea de a acționa chiar și atunci când îți este teamă.
Aveam douăzeci și ceva. Am făcut o nevralgie de trigemen de la frig, căreia i s-a adăugat și o hemipareză. Grav nu era și mi-era clar, doar că, în afară de durerea cumplită, mai aveam și fața strâmbă. Zici că plângeam și când zâmbeam. Eram în autobuz, i-am atins capul de geam și am avut impresia că m-am curentat. Fața nu-mi era chiar atât de amorțită încât să nu simt răceala de gheață, chiar și aerul din jur mi se părea că vine dintr-un congelator. Mi-au dat lacrimile de durere și din princină că am realizat că Ada e încă mică. Nu mi-era frică, dar mi-ar fi părut așaaa de rău…
Cred cu tărie că a fost un lucru bun să fiu atât de sensibilă. La propriu. Faptul că am realizat de mai multe ori cât suntem de fragili m-a făcut mai atentă la momentele prețioase. Aleg să cred că am făcut tot ce am știut și am putut mai bine din ceea ce s-a întâmplat, decât să cred că lucrurile mi s-au întâmplat cu un scop. E chestie de formulare a narațiunii. Mă ajută să cred că suntem ceea ce decidem să facem din noi în urma experiențelor care ni s-au întâmplat. Și mai cred și că am avut noroc.
Cărți recomandate:
Irivin Yalom, Privind soarele în față și Călătoria către sine
Julian Barnes, Nimicul de temut
Recent Comments