Mie nu mi-e frică de nimic. Asta spuneam eu. O bună perioadă de timp chiar am crezut. Acționam mereu rapid, conștient, calculam toate opțiunile în microsecunde și apoi treceam la fapte. Doar că această hipervigilență era teribil de obositoare. Încă nu știam. 

Subiectul frică vine după subiectul moarte. Frica de moarte este cea mai importantă, singura ar spune existențiaștii, pentru că la asta se rezumă totul. Ți-e teamă de singurătate? Tot de moarte e vorba, dacă ești de capul tău, riscul este mai mare să nu faci față. Pentru că atunci când eram în triburi mici (iar vorbim de ce înseamnă programarea ca specie – Homo Sapiens) excluderea înseamna moarte, e cumva o astfel de informație în sistem care ne face să ne doară o respingere. 

Modul meu este foarte simplu: pericol – acțiune. Sar peste faza cu teama, intru direct în ce pot face și acționez instant. Îți spun o poveste. 

Două fetițe mici, cam de 6 și 7 ani se joacă pe covor cu niște cuburi colorate. E vară, puțin înainte de prânz. Când sună soneria, fetița cea mică, gazda, se ridică să deschidă. Se duce și pune un scăunel ca să se uite pe vizor. Nu se vede nimic, așa că întreabă: 

– Cine e? 

O voce înfundată îi răspunde: 

– Sunt omul pădurii și am venit să te mănânc!  

Fetița se întoarce în camera de zi și îi spune în șoaptă celeilalte că ea pleacă după ajutoare. Deschide larg fereastra și sare. Locuia la parter și geamul dădea în spatele blocului. Fuge la locul de joacă din cartier și cheamă toate mamele și babele aflate acolo cu copii să o ajute să gonească ciudatul de la ușă. Ajung cu toții în casa scărilor, mamele, babele, copiii și fetița care exclamă: 

– Nenea Carol! 

Sper că ai râs. Fetița care acționează eram eu. Nenea Carol era un coleg al mamei care venise să aducă ceva. Carol credea că are simțul umorului și că face o glumă bună. Poate că se aștepta să plâng sau să strig sau măcar să-l mai întreb încă o dată cine e. Nu a apucat. Când am ajuns cu toată liota aceea de oameni mici și mari după mine și l-am văzut cum stă cuminte la ușa apartamentului meu, m-a bufnit râsul. El s-a făcut roșu. Am explicat mamelor și babelor care e treaba și le-am lăsat să plece. 

Mie mi se pare o poveste foarte amuzantă. Am spus-o cândva pe scena unei conferințe și mi-aș fi dorit ca spectatorii să râdă ca și când ar fi auzit o glumă bună. Din păcate oamenii s-au cam speriat, s-au confruntat cu propriile lor temeri și scenarii. Dar au zâmbit puțin. Mă rog, și umorul meu mai închis la culoare se prea poate să nu fie chiar pe gustul oricui. 

La un moment dat, pe când făceam formarea în art-terapie, aveam obligativitatea de a face și sesiuni individuale, în afara celor pe care le aveam cu formatorii noștri. Trainerii erau de la Viena și regula formării era ca viitorii terapeuți să fie cât mai zdraveni la cap, lucru care vine doar din analiză sistematică și profundă. Eram în discuții cu o terapeută și vorbeam despre simțul meu extraordinar al observației. La care ea mă întreabă: 

– Ce fel de oameni sunt așa? 

La care eu mă umflu în pene și încep: 

– Pff, cei mai inteligenți, capabili, deosebiți, extraordinari. Au o memorie deosebită și o atenție … 

Ea scoate un oftat ușor și continuă: 

– Și ce fel de meserii pot avea astfel de oameni? 

– Păi ei pot fi detectivi, spioni, analiști … 

– Aha. Și în ce fel de situații se află ei? 

Pauză. Liniște câteva secunde bune. Apoi răspund cu ochii în lacrimi: 

– Ei se află în pericol. 

Atunci am realizat că mie mi-era extrem de frică de frică, pentru că în viziunea mea, dacă ți-e frică nu mai poți acționa. Acela a fost momentul meu de a-ha. Am început să mă analizez mai bine și să-mi înțeleg mecanismele complexe. Fusesem de o sensibilitate exagerată mereu și, probabil, extrem de anxioasă în permanență, doar că nu-mi dădusem voie să simt asta. La ce m-a ajutat această realizare? Să-mi dau voie să fiu mai puțin afectată de propriile mele reacții automate. Pentru că eram și extrem de logică și analitică, tot mintea mea a fost scăparea. Doar că am înțeles cum o pot folosi mai mult în interesul meu. Am observat mai bine cum gândesc. 

Dacă ți-e frică te blochezi. Dacă te blochezi ești mort. Pe scurt, cam ăsta era mecanismul meu. Stimul și reacție. Habar nu aveam că starea era cea de alertă permanentă, scanam tot timpul tot ce era în jurul meu, evaluam multiple posibilități fără să stau prea mult pe gânduri. Cea mai mare slăbiciune, frica de frică, a devenit și super-puterea mea. Pentru că am înțeles mai bine curajul. 

Din momentul în care am acceptat capacitatea asta narativă către cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla, mi-am dat drumul din ce în ce mai bine la scris. Suntem fascinați de poveștile dark, noir sau de crime, dacă nu ar fi așa nu ar avea atât de mult succes serialele de gen de pe canalele TV on demand. De ce ne plac? Pentru adrenalină, în primul rând, și pentru că ne simțim privilegiați, în al doilea rând. Din fotoliu de acasă sau de la cinema e mai ușor. De ce avem curiozitate sau o oarecare simpatie pentru criminali? Ei bine, aici discuția e ceva mai lungă. 

Am fost invitată la un moment dat să țin o prezentare la un atelier de scriere creativă organizat de editura la care publicasem. Ce m-am gândit eu? Să vorbesc despre psihopați. În momentul în care auzim cuvântul, gândul ne duce imediat la Ted Bundy (unul dintre cei mai cunoscuți ucigași în serie) sau la Hannibal Lecter (personajul din Tăcearea Mieilor). Psihopatia este considerată o tulburare de personalitate, iar psihopații sunt nemiloși, neînfricați, încrezători, concentrați, stabili sub presiune, fermecători, lipsiți de empatie și de conștiință. Faptul că nu toți psihopații sunt ucigași în serie e destul de clar, dar cei mai mulți dintre ucigașii în serie sunt psihopați. Fascinația pentru ei a fost mereu foarte mare. Abia în anii 70 se face diferența între ucigașii în serie organizați și cei dezorganizați, se încearcă să se analizeze și catalogheze cele mai importante trăsături ale lor. Singurul motiv fiind acela de a contribui la analiza mai bună a cazurilor și prinderea mai rapidă a criminalului care, aparent fără motiv, ucide fără prea multe urme. Serialul Mindhunter (Netflix) prezintă începuturile departamentului de analiză comportamentală al FBI, inclusiv dificultatea de a avea numai două categorii. 

De ce vorbesc de psihopatie când subiectul nostru este frica?

Dacă te-ai întrebat vreodată dacă ești sau nu psihopat/ă, te rog să stai liniștit/ă, faptul că ți-ai formulat o astfel de nedumerire te cam exclude. Factorul care face cea mai mare diferență între un om ”normal” și un psihopat este următoarea: psihopații nu simt anxietate, nu simt frică, eventual andrenalină, iar ea îi face și mai conștienți de ceea ce au de făcut, și mai concentrați pe ceea ce au de îndeplinit. 

Mi-am dat seama că mi-aș fi dorit să fiu psihopat. Dacă vei citi cartea lui Kevin Dutton, ”Înțelepciunea psihopaților”, îți vei dori și tu același lucru. Pentru că ai vrea și tu abilitățile lor. Kenin Dutton își începe cartea astfel: ”Tatăl meu a fost psihopat”  și păstrează un ton amuzant pe tot parcursul ei. Mi-am dorit și îmi doresc în continuare să dezvolt cât mai multe dintre trăsăturile bune ale psihopaților, știu că și tu vrei asta, așa că le voi prezenta aici: stoicism, atenție, cutezanță, putere mentală, deschidere către experiență, pragmatism, concentrare, energie, creativitate, lipsa atașamentului. Hmmm? Așa-i? 

Dutton continuă studiile sale și descoperă că fix abilitățile de mai sus le sunt caracteristice și celor mai evoluați spiritual dintre noi. Dacă trăsăturilor de mai sus li se adaugă : dragoste, compasiune, blândețe, modestie, generozitate și corectitudine, dăm de sfinți. Cartea lui Dutton a generat multe controverse. I-a făcut psihopați pe sfinți, pe călugării buddhiști iluminați sau pe alți evoluați spiritual. 

Pentru că noi avem nevoie să deprindem această tehnică de a ne concentra mai bine, de a sta în prezent, de a sta în condiția de observator, de a observa detașat ceea ce se întâmplă în interiorul și în exteriorul nostru, de a observa gândul și de a nu ne atașa de el. Noi ne străduim să ne antrenăm mintea să fie deschisă, atentă,  liniștită, să contemple evenimentele prezente și să ia decizii rapide atunci când e nevoie. Să observe povestea pe care tot ea o creează, dar să nu se atașeze de ea. Practic, astfel de acțiuni duc la ”sporirea percepției, a autocontrolului, a detașării și a desprinderii”. Lucruri pe care le pot face cei care sunt extrem de evoluați spiritual sau mental. Și psihopații, doar că la ei este din naștere, susține Dutton. 

Ideea este următoarea: ce am face dacă ne-ar fi mai puțin frică? Spuneam mai devreme că psihopații sunt lipsiți de anxietate. 

Am lua decizii mai rapide, pentru că am fi dispuși să ne asumăm riscuri mai ușor 

În cazul în care suntem dispuși să o dăm în bară sau ne asumăm mai ușor acest risc, experimentăm mai mult și învățăm mai repede din propriile noastre eșecuri. Sigur că înțelepciunea ar însemna să învățăm din greșelile altora și să nu mai fie nevoie să le facem pe ale noastre, dar e puțin mai complicat. 

Stăm prea mult în narațiune și de asta ne ia atât să luăm o decizie. Psihopații pot să facă o analiză mult mai rapidă și mai obiectivă, pentru că nu suferă de ”scenarită” ca noi. 

Diferența între ”a simți” și ”a face” 

Aud deseori în jurul meu ca justificare pentru diferite acțiuni: ”așa am simțit”. De parcă a fost ca un fel de nor negru care ți-a întunecat mințile. Între ”așa am simțit” și ”așa am făcut” există o distanță. Mică. Poate o fracțiune de secundă. Acolo se ia decizia și acolo este răspunderea mea pentru ceea ce fac. Cu cât mă duc mai mult pe ce simt, cu atât întunec ce gândesc. Iar viața și realitatea sunt alcătuite din fapte. Este foarte important să devenim cât mai conștienți de emoțiile noastre, să fim cât mai vii și să simțim cât mai mult, dar să nu ne atașăm de emoțiile noastre. Emoțiile vin, le observ, ele trec. Ceea ce fac e răspunderea mea și voi suporta consecințele. 

Am avea mai multă grijă de noi 

Oscilăm între dorința de a avea grijă de noi și aceea de a avea grijă de ceilalți și sfârșim, de cele mai multe ori, făcând lucruri pentru noi abia când ajungem la capătul puterilor. Un soi de atenție responsabilă pentru nevoile noastre este indispensabilă binelui celor din jurul nostru. Dacă ne epuizăm nu vom mai fi în stare de nimic nici pentru cei din jur, pentru care ne-am ”sacrificat”, chiar le putem deveni o povară. 

Grija față de noi înșine înseamnă ceva mai mult decât o baie cu spumă și cu lumânări în jurul căzii. E mai mult decât câteva acțiuni destinate relaxării ocazionale. E ceva ce pare simplu și despre care toată lumea spune că e complicat spre imposibil, că nu avem timp, bani sau ocazia. E tot așa ca și cu cititul, ce mult am vrea și ce mult ne-am dori, dar e universul care conspiră împotriva noastră și ne pune la dispoziție social media și canalele de filme și de seriale, nu că nu am vrea noi.

Grija față de noi înșine înseamnă capacitatea de a înțelege ce avem nevoie cu adevărat, ce ne face bine și decizia de a acționa în consecință. Înseamnă să nu mai dăm play următorului episod sau să închidem calculatorul – că nici măcar nu mai e nevoie să apăsăm pe buton ca să pornească filmul, e de ajuns să nu facem nimic și el pornește singur.

Grija față de noi înșine e atunci când renunțăm la cel de al doilea fel de mâncare sau la desert, dacă tot ne încruntăm la cântar. E atunci când refuzăm o petrecere sau să susținem pe cineva, pentru că, pur și simplu, nu mai suntem în stare. E capacitatea de a recunoaște că am obosit și aceea de a spune ”nu” când este cazul.

(Despre Disciplina și perseverența în cultivarea stării de bine am scris recent un articol) 

Psihopată nu sunt, dar îmi antrenez permanent gândirea, gândirea despre gândire – metacogniția, observația, atenția și prezența. Exact ce face și Caietul Fericirii. 

Cea mai eficientă metodă este aceea de a ne observa și, în momentul în care simțim tensiune, să ne întrebăm:

”de ce anume mi-e teamă, de fapt?”

”care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?”

”e de viață și moarte?”

”cum îl pot împiedica sau cum i-aș putea face față?”

”care sunt soluțiile alternative pe care le am?”

Conștientizarea mecanismelor după care acționăm ne apropie de noi înșine. Devenim mai calmi, mai liniștiți și ne putem bucura mai mult de viață.

Între stimul și răspuns este un spațiu în care se află toate temerile, credințele, condiționările, automatismele, poveștile sau speranțele. Decizia de a acționa într-un anumit fel ne aparține și putem ajunge la ea doar prin creștea capacității de observație și de analiză.

Sunt convinsă că mecanismele mele de protecție sunt cele care mă ajută să scriu mai bine. Îmi pun ”întrebarea ce ar fi dacă” și scriu povestea. O aleg din toate variantele posibile. Sensibilitatea exagerată și anxietatea mă ajută să inventez povești mai bune. Mereu logice. 

Din momentul în care am acceptat că frica îmi poate furniza cele mai bune scenarii, intriga din romanele mele a devenit din ce în ce mai complicată. Nu te  teme de frică, observă cum o poți folosi în avantajul  tău. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a acționa chiar dacă ne este teamă.