Chiar dacă puteam spune cu ușurință că nu mi-e frică de nimic, mi-a fost greu să declar că sunt o persoană curajoasă. Atâta vreme cât timp habar nu ai ce-i frica, nici despre curaj nu prea poți spune multe lucruri. Am fost foarte surprinsă de câteva ori când cu laude cărora nu le-am făcut față foarte bine, mai bine zis, chiar i-am jignit pe oamenii aceia cărora eu le-am zis ”nu e mare lucru” în loc să le mulțumesc. 

Eu făceam clic rapid între un potențial pericol și o acțiune. Îmi eradicasem capacitatea de a simți frica, astfel încât, în cazul unei situații periculoase acționam fără să stau prea mult pe gânduri. Credeam că dacă aștept o să mă blochez și nu voi mai putea face nimic. M-am considerat mult timp privilegiată, apoi a fost clar până și pentru mine că eram hipervigilentă. 

În cel de-al doilea roman din Seria Julieta este un episod care e relativ apropiat de o poveste adevărată. E dintr-o scrisoare a Anei către Natan, terapeutul ei. 

”Îți povestesc un episod. Când aveam vreo șase ani, tata a venit beat acasă într-o zi. Nimic neobișnuit, deși parcă de data aceea era deja încrâncenat, de obicei se lua de mama mai târziu, dar atunci a început de când a intrat în casă. Corina era la școală. Mama a încercat să-i distragă atenția poftindu-l la masă, dar el era deja aprins. M-au trimis afară, la joacă. Eram în fața blocului cu copiii și am auzit-o pe mama țipând. Un singur strigăt. Eram pe leagăn. Am sărit și am luat-o la fugă până la secția de poliție aflată în apropiere. Cred că era deja după-amiaza, nu țin minte să fi fost circulație pe stradă, era ca și când s-ar fi oprit totul în loc, eram doar eu care alergam pe străduțe. Am ajuns la intrarea principală, accesul se făcea printr-o parte a clădirii, dar eu nu aveam de unde să știu asta, și m-am apucat să dau cu pumnii și cu picioarele în ușă până când a venit cineva să-mi deschidă. Polițistului care a apărut i-am zis că tata o omoară pe mama. Fără nicio altă introducere, i-am zis totul brutal, am transmis un mesaj clar și precis. Am spus ceea ce era nevoie ca oamenii să treacă imediat la acțiune. Pentru că nu aveau o mașină disponibilă în momentul acela, au dat telefon acasă și l-au chemat. Mă întrebaseră dacă știu adresa și numărul de telefon. Am considerat o ofensă, știam lucrurile astea de pe la trei ani. Am stat într-un birou alăturat celui în care l-au dus pe tata și i-am auzit urlând la el, spunându-i că e un nenorocit, un bătăuș jalnic și un alcoolic. Nu am plâns deloc. De la poliție am plecat cu tata acasă. Mama era afară, în fața blocului, stătea pe o bancă. Avea o bluză bleu. Se spălase de sânge, dar se vedea că are o ureche ruptă, când a pleznit-o tata, i-a smuls cercelul. Am rămas cu mama pe bancă, tata a intrat singur în casă și apoi a plecat undeva. O zi, două, nu mai țin minte. E prima oară când vorbesc despre asta cu un străin. Și a trecut atâta timp. Cu mama nu am apucat. Nu i-am spus niciodată cum a fost pentru mine. Singura persoană cu care am vorbit este Corina, dar a fost după moartea mamei.  Ea știa de la mama, nu de la mine. Acum îmi dau seama că aș fi vrut să-i fi zis mamei că mi-a fost greu și că l-am urât pe tata. Că am urât-o și pe ea pentru că a trebuit să o protejez. Că nu era treaba mea, dar că eu m-am băgat să fac asta, să o apăr pe ea. Că m-am retras cândva ca să nu mă mai doară. Doar că mi-am dat seama foarte târziu. Abia acum. Mi-am adus aminte în timp ce-ți scriam că în ziua aia, când am intrat în casă, mi-am dat seama că vreau să-l văd mort. Și dacă nu moare, mi-aș fi dorit să am putere să-l omor eu cândva.”

Sigur că este exagerat. E ficțiune. În realitate lucrurile au fost mai puțin dramatice. Relația mea cu mama a fost mult mai bună decât a Anei cu mama ei. Am vorbit cu mama despre ce s-a întâmplat. Cu tata nu am apucat să fac asta niciodată. Singurul moment în care am simțit că ne apropiem destul a fost chiar înainte să mă mărit. M-a întrebat dacă sunt sigură că e cel mai bun lucru pentru mine. Și chiar credeam asta atunci, în pofida sau chiar datorită celor aproape 20 de ani ai mei. Eram amândoi aproape niște copii. Și nu ne-am descurcat prea bine unul cu celălalt, se pare că am făcut o treabă bună cu copilul comun, totuși. 

Sunt șase luni de când am început să scriu textele săptămânale. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că ele devin din ce în ce mai profunde, primesc din ce în ce mai multe mesaje despre ceea ce scriu, ceea ce ar putea însemna că mă citește din ce în ce mai multă lume sau, pur și simplu, sunt mai mulți cei care doresc să-mi împărtășească despre ei. Și asta înseamnă curaj. Și pentru asta le mulțumesc. 

După timpul acesta văd că presiunea pe care o pun eu pe mine este cel puțin constantă și mă bucur. Dacă ai ridicat din sprânceană când ai văzut cuvântul ”presiune” să știi că sunt șase luni de când fac asta și uneori îmi planific săptămâna bine, dar ceva nu funcționează și mă trezesc sâmbăta că nu am textul. Oricum, în primele trei luni am publicat miercuri, apoi am mai tot furat câte o zi. Duminica e limita mea. Mă întrebam ce ar înseamna dacă aș sări o săptămână? Nu am curajul să experimentez cum ar fi să nu mă țin de promisiunea pe care mi-am făcut-o mie. De multe ori a însemnat drumul către pierzanie, pentru că îmi impusesem eu niște standarde, am reușit să fac acel burnout în urmă cu nouă ani. Tot îmi vine să mă laud că am fost trendsetter în burnout. Sper că râzi. 

Curajul de a greși este lăudabil 

Unele dintre acțiunile noastre vor avea succes, altele nu. Sunt multe dăți când nu vom ști asta în avans și atunci va trebui să ne înarmăm cu curaj. Să facem tot, absolut tot ce ne stă în putință. Și tot s-ar putea să nu meargă. Pentru a putea încerca din nou, e important să avem capacitatea de a analiza corect ceea ce s-a întâmplat. Mă străduiesc să nu cad niciodată în capcana de a renunța. Adevărul e că nici nu trebuie să mă străduiesc prea mult, sunt ușor hiperactivă și o pot lua de la capăt fără probleme. Mie mi-e greu să stau și nu să fac ceva.

Am capacitatea de a vedea și lucrurile bune pe care le-am făcut. A trebuit să exersez mult pentru asta. Sunt extrem de critică, în special cu mine. Nu-i ușor, asta știu și toți cei din jurul meu. Mă ajută mult energia aproape inepuizabilă de care mă bucur. Cred că de asta mă tolerează și prietenii, da, chiar dacă le spun adevărul. Pentru că se încarcă în prezența mea, cu tot realismul. Uneori mi-ar plăcea să pot spune ”totul va fi bine”, dar nu cred asta și nu pot. Totul va fi atât de bine cât va putea fi, depinde ce facem, ce alegem și de o tonă de noroc. Cei care cred că totul se rezolvă, cei care cred că ajunge doar să speri sunt naivi și nu optimiști. E gravă confuzia. Pot cel mult accepta că optimismul realist este o soluție viabilă. Asta înseamnă să ții cont și de ceea ce ar putea merge rău și să previi. Spre exemplu, un optimist naiv spune înainte de a merge la dentist: ”O să fie foarte bine, n-o să mă doară deloc”. Un optimist realist cere anestezie înainte de intervenție și când iese de la stomatolog, zice: ”A fost bine, putea să mă doară mai rău”.  

Modul în care evaluăm succesul sau eșecul ține de cum ne poziționăm față de exterior. Viața din afara noastră ne dă sistemul de măsură și noi decidem dacă ne raportăm la el sau nu. Scopul nu este de a obține rezultatele cu care i-am putea impresiona pe ceilalți, ci să devenim noi o versiune din ce în ce mai bună a noastră. Rezultatele noastre sunt cele care ne fac să fim mândri în legătură cu noi înșine și cu progresul sau impactul nostru asupra lumii. Așa (mic) cum e. Ei bine, am învățat demult că e mai important să faci o treabă excelentă decât una perfectă. Am mărturisit că sunt și perfecționistă? Și nu, nu este o calitate. Este ceva obositor, o obișnuință a mea pe care reușesc să o controlez.  

Curaj de a te dezvălui 

Am avut o prezentare împreună cu Ada la TedX Women Brașov în 2017. Cel mai tare m-a încântat pe mine au fost chicotelile din sală sau râsetele, de-a dreptul. Subiectul era serios. Am vorbit despre cum putem greși în relația cu copiii noștri și despre cum ne putem concentra de rolul pe care îl avem de a-i crește astfel încât să devină adulți autonomi emoțional și care sunt fericiți. Despre cum dorințele sau faptul că avem impresia că știm cum le-ar fi mai bine s-ar putea să nu fie cel mai bun lucru pentru ei. Ținând cont de faptul că am vorbit despre adolescență, normal că lucrurile sunt puțin mai complicate și mai amuzante. Că atunci e provocarea. 

Am mărturisit pe scenă că prima intenție a fost de a nu păstra sarcina, dar când mi s-a spus cât este de mare riscul mi-am dat seama că nu mă voi putea suporta pe mine în cazul în care îmi voi dori mai târziu și nu voi putea face. Încă subiectul avort nu e prea bine tolerat. 

În România au murit peste 10.000 de femei în perioada comunistă. În parte din cauza faptului că nu existau mijloace de contracepție și că avortul era scos în afara legii. Ani de zile de umilință în care femeile erau urmărite și controlate ca nu cumva să se descotorosească de un viitor cetățean al societății multilateral dezvoltate. În perioada 96-97 am scris ”Roșu”, un roman în care culoarea este și despre iubire, și despre comunism, dar și despre sânge. 

Curajul de a fi vulnerabil 

Dacă e ceva ce-mi place la Brene Brown e că a făcut subiectul mult mai accesibil. A accentuat diferența între a face o greșeală și de a te considera greșit/ă, între a face o prostie și de a spune că ești un prost/ o proastă. Ceva ce ar trebui să fie firesc și de la sine înțeles, doar că ne ia destul de mult să facem diferența asta. 

Eram adolescentă și eram la meditații la limba română. Eram răcită, îmi curgeau mucii și nu aveam batistă, drept pentru care îmi trăgeam nasul des, încercând să fac cât mai puțin zgomot. Pe furiș, îmi ștergeam nasul de mânecă. Aveam o cămașp albastră, e posibil să fi fost cea de la uniformă, poate că veneam de la școală sau urma să mă duc. Văd și acum pata umedă pe manșeta bluzei, de o culoare ceva mai închisă. Domnul profesor nu a zis nimic, doar s-a ridicat de la masă și mi-a adus șervețele, pe care mi le-a dat cu mare gentilețe. Dacă înainte mi-era rușine că nu am avut batista la mine, mi s-a făcut apoi jenă că m-a văzut. 

Boala e o condiție limitativă. Nu alegem când să ne îmbolnăvim. Putem ignora niște situații și să ne confruntăm cu consecințele, dar sigur nu am vrut să ni se întâmple asta. Cândva credeam că boala e o slăbiciune. Că am făcut ceva greșit. A fost demult. Acum nu mai cred asta, dar tot mi-e greu cu hernia mea de disc. Cel mai tare mă simt provocată când vin unii și îmi vorbesc despre cauzele subtile ale bolilor și mă îndeamnă să las jos greutățile pe care le car în spate. Cred că e mai complicat de atât, așa că voi continua să merg să fac gimnastică medicală. 

Am scris postarea asta după o săptămână extrem de complicată. Două zile de training pe care le-am ținut la Sibiu, o conferință la București și un teambuilding pe care l-am ținut. Nu am avut curajul să-mi încalc promisiunea față de mine. Mai am de lucru.