Scopul caietului este de a-ți crea un spațiu mai mare între stimul și reacție, astfel încât ceea ce faci să fie o acțiune pe care ai ales-o cât mai conștient. În general, tendința este să răspundem automat. Pentru că de fiecare dată când se întâmplă A noi am răspuns cu B, creierul a tot bătut drumul respectiv, până când s-a creat o autostradă. Și când apare evenimentul A, cum reacționăm? Ne ducem pe drumul cel mai mare și mai bun, mai cunoscut. Ne ia ceva timp să începem să ne punem întrebarea dacă e sau nu cea mai bună rută. Hmmm, cum ar fi să o iau pe altundeva? Cum ar fi să descopăr altceva despre mine? Cum ar fi să aleg și să nu răspund automat? 

Spațiul acela în care luăm decizia este foarte scurt. E plin de tot felul de mecanisme automate de adaptare, de idei preconcepute, de vocile celor care ne-au crescut, de toate ”se face” și ”nu se face” ale adulților din copilăria noastră, mai mult decât atât, e un critic vehement al nostru care bate câmpii despre cum nu ar trebui să facem și despre cât e de periculos: o să dai greș, ce vor zice cei din jur, nu ești destul de bun/ă… Cu cât reușim să ne observăm mai bine, cu atât reușim să extindem spațiul respectiv astfel încât să încapă în el propria noastră alegere. 

Tot ceea ce am ales să facem cândva ca să ne adaptăm, a fost modul nostru în care ne-am protejat. Tot ceea ce căutăm să schimbăm sau să vindecăm ca adulți este o reacție care cândva a fost automată, dar care a fost cea mai bună variantă pentru noi pentru a reuși să facem față situației de atunci. În momentul în care începem să observăm comportamentul automat și apoi alegem să-l înlocuim cu altceva, pentru că auzim care e scenariul pe care ni-l tot spunem în cap, devenim mai bine cu noi și cu alegerile noastre. 

Eu am tot povestit despre mine și despre cum am reușit eu să dau pe mute sau fără sonor emoțiile negative. 

Disclaimer: emoțiile sunt evaluate ca pozitive sau negative din cauza modului în care le percepem, ele nu sunt bune și rele. Toate emoțiile sunt așa cum sunt și toate emoțiile sunt utile. 

Evident că nu am făcut acest lucru în mod conștient. Evident că nu am reușit să nu le percep deloc. Doar că aveam această modalitate de a le bloca și de a le simți peste ceva timp, doar că nu alegeam eu momentul. Am definit procesul ca emotional delay. La un moment dat am reușit să accept că mi-era frică de frică, mie, cea care spunea că nu se teme de nimic. Frica era asociată cu expresii de genul: leșin de frică, am paralizat de frică. Evident că nu știam nici că sunt curajoasă!  

Povestea de mai jos am scris-o când m-am împrietenit cu frica: 

A fost odată ca niciodată, într-o lume care era în perfectă ordine pentru că emoțiile nu mai existau, o familie care a ajuns la acel nivel în care își dorea urmași. După ce s-au gândit foarte bine, părinții au comandat o fetiță. 

Lumea asta progresase atât de mult, încât trebuia să ajungi la un anumit nivel ca să poți avea copii. După cum știm, copiii înseamnă provocări și trebuie să le poți oferi mult confort. 

Doar că lumea asta era foarte specială. Era împărțită în câteva caste: oi, găini, vaci și porci. Procedura era foarte simplă: copiii erau produși în parametrii corespunzători castei căreia îi erau destinați și apoi livrați părinților. 

Fetița despre care vă povestesc a fost creată cu un mic defect pe care nimeni nu a dorit să și-l asume, în acea lume perfectă în care nimeni nu greșea. Așa că au livrat-o familiei, crezând că lucrurile se vor așeza. Părinții au încercat mereu să o convingă că și ea este tot o oaie, așa cum erau și ei.

– Mami, mami, dacă tu ești o oaie, sunt și eu o oaie, nu-i așa? 

– Sigur, draga mea, noi suntem oi, și tu ești tot o oaie. Mâncăm iarbă, și tu mănânci tot iarbă, avem ochii galbeni, și tu ai tot ochii galbeni. 

Fetița nu era convinsă pe deplin, pentru că ea vedea fiare care nu erau vizibile celorlate oi. Într-o zi, pe când se plimba prin pădure, fetița căzu într-un hău negru, atât de adânc încât lumina soarelui abia se mai vedea. Și cum stătea ea pe fundul gropii, paralizată de teama că nu va mai ieși niciodată de acolo, au început să-i dea târcoale bestiile. Și fetița s-a împrietenit cu ele încet, încet. Mai întâi cu Speranța, apoi cu Iubirea, destul de repede și cu Curajul. Mai greu a fost cu Frica. Îi era foarte frică de ea la început. Când și-a dat seama că fiarele fuseseră tot timpul cu ea, doar că ea nu a putut să le accepte, pământul gropii a început să se ridice. A ieșit la suprafață de parcă urcase cu un lift. 

Lumina soarelui a făcut-o să-și dea seama că fiarele erau toate ale ei, că erau din aceeași haită. Ochii ei erau galbeni. Galben de lup și nu galben de oaie. 

Mintea mea cea analitică știa și înțelegea situația iar eu reușeam să am comportamentul corespunzător. Înțelegeam tristețea, înțelegeam durerea, înțelegeam frica, (tot) la fel de bine cum puteam înțelege bucuria sau euforia.   

Momentul în care am descoperit emotional delay a fost când a murit unchiul meu, unul dintre frații mamei de care am fost foarte apropiată. Am avut multe momente în copilărie când mi-aș fi dorit ca tatăl meu să fi fost ca el. Cu unchiul meu puteam vorbi despre lume și despre cărți, despre vise și despre planuri. Constantin a plecat din țară pe când eu eram în școala generală și ne-am văzut abia după Revoluție când a putut reveni fără a fi arestat. Ca o prietenie adevărată pe care timpul nu o poate altera, după zece ani noi stăteam de povești ca întotdeauna.  

Când s-a îmbolnăvit, Constantin a plecat înapoi în Canada, țara care îl adoptase între timp. Ultimul telefon pe care l-am primit de la el a fost cam cu o săptămână înainte de a muri. M-a sunat să îmi spună că metastazele s-au întins în tot corpul. Ne-am luat rămas-bun. Mamei mele și surorilor lui mi-a zis să le spun doar că a sunat. Nu am plâns nici atunci și nici când am aflat că s-a dus, ci la vreo două săptămâni: eram într-o dimineață în mașină, în drum spre birou, în boxe răsuna 1000, melodia trupei Vunk. 

”Eu te căutam odată                                                                             

Dar nu mă vedeai și mă întristai

Azi am încercat să-ți spun

Că nu mai am cum

Să merg pe-acel drum. 

Și cântecul e ca să nu ma uiți

Nici când o sa ai ani mulți.”

Atunci m-a lovit durerea pierderii pe care o suferisem. Au început să îmi curgă lacrimi, am condus încet până în parcare unde am izbucnit în hohote de plâns. Nu știu cât timp: să fi fost cinci minute, să fi fost o jumătate de oră, nu-mi pot da seama. Simțeam tristețe, simțeam durere și plângeam. Sunt ani de atunci. 

După burnout am lucrat cu Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv-comportamental.  Era tot ceea ce mi-aș fi putut dori: mi-a arătat înțelegere și respect, m-a acceptat și am lucrat împreună. Am făcut cinci ședințe și am primit tot ceea ce aveam eu nevoie: atât explicații cât și metode. Am admirat capacitatea pe care o are de a fi ancorată în prezent și în realiate și consider că aceasta este sursa din care îi vine puterea de a-i ajuta pe cei cu care lucrează. Dacă până atunci bâjbâisem în căutările mele, acum îmi era clar drumul descoperirii. Domnica nu mi-a arătat pe unde să o iau, mi-a pus la dispoziție întreaga hartă. 

Ideea nu este să ne manifestăm necontrolat emoțiile foarte puternice atunci când apar și să izbucnim în hohote de plâns sau râs sau să ne apucăm să aruncăm cu lucruri în jurul nostru când ne enervăm, ci de a observa ce se întâmplă cu noi și de a identifica și simți emoțiile. Avem două motive foarte importante: primul este că ”nu avem cum să ne blocăm selectiv emoțiile. Când ne blocăm emoțiile negative, le blocăm și pe cele pozitive” spune Brene Brown.  Dacă ne anesteziem o mână, nu vom mai simți durere, dar nu vom mai simți nici mângâiere. Cel de al doilea motiv este că putem să ne blocăm doar temporar emoțiile, dar acest lucru nu durează la nesfârșit. Este posibil să ne trezim într-o situație total nepotrivită, când ceva din jur declanșează un sentiment ce părea adânc îngropat și să explodăm. 

În 1952, Joseph Weiss, psihoanalist, explica într-un articol intitulat ”Plânsul la finalul fericit” că oamenii plâng abia la finalul fericit al unui film, pentru că doar atunci se creează condițiile de siguranță și dispare tensiunea resimțită pe tot parcursul acțiunii. Nu fericirea de la sfârșit este cea care provoacă lacrimile, ci durerea care a fost amânată până la final. 

Cel mai bine ar fi să ne putem cunoaște și simți suficient de bine pe noi înșine încât să ne putem da seama ce se întâmplă cu noi, care sunt provocările și care alegem să ne fie reacțiile. Între stimul și răspuns este un moment foarte scurt în care suntem noi cu noi înșine și acela se cheamă alegere. Dacă ne putem simți, putem alege. Dacă alegem, acționăm în cunoștință de cauză, nu reacționăm. 

Voi insista în continuare asupra motivului principal pentru care este de preferat să ne dezvoltăm capacitatea de a ne accepta și a ne observa emoțiile. Dacă la nivel cognitiv ordinea enumerării este corectă, la nivelul simțurilor noastre ordinea ar trebui să fie inversă: mai întâi observația și apoi acceptarea. În cazul în care reușim asta, simpla lor acceptare nu le mai permite să se maifeste cu violență. În momentul în care le simțim în corp și le privim în față, ele vor primi respectul cuvenit și nu ne vor mai tranforma într-un butoi cu pulbere al cărui fitil a ajuns la capăt. Recunoașterea lor cu respect ne îmbunătățește performanța. Menționam mai sus că, așa cum spune Brene Brown, nu ne putem amorți selectiv emoțiile. Prin observație și acceptare, vom ajunge să ne apropiem mai mult de cei din jurul nostru și să simțim și mai multă bucurie și iubire. 

Pe mine m-a ajutat enorm și art-terapia. Dincolo de procesul de învățare (formarea a durat doi ani) a fost un proces trasformațional și pentru mine. Pentru a putea acorda sprijin celor din jur, am trecut eu însămi prin tot felul de descoperiri, astfel încât să pot recunoaște și înțelege ceea ce se întâmplă cu ceilalți. La una din sesiunile individuale cu Christine (una dintre trainerii de la Viena) am lucrat în lut. La un moment dat eram foarte murdară pe mâini și nu știam cum să mă șterg pentru a putea lucra mai departe. Îți reproduc dialogul: 

”-Aș vrea să scap de asta, i-am spus Christinei ridicând mâinile și arătându-i.

– Și ce ai vrea să faci? 

– Nu știu, să mă șterg. Cum fac?

– Ce ai putea face? 

– Pot să mă șterg de masă? 

– Sigur că poți, poți orice.” 

În momentul în care mi-am răzuit degetele, unul câte unul, de tăblia mesei, am simțit cum o mare parte dintr-o încărcătura pe care o purtam în mine a dispărut. Am simțit la nivel corporal cum mă debarasez de o mulțime de lucruri inutile pe care le căram cu mine. Și chiar dacă nu le-am putut da nume tutoror acelor lucruri, am știut că am scăpat de multe. Chiar atât de simplu poate fi procesul art-terapeutic: într-un cadru de deplină siguranță se creează acel moment în care ies din adâncul nostru emoții reprimate, încărcături negative. La sfârșitul procesului suntem mai ușori și mai vindecați. 

Dacă ar fi să rezum tot ceea ce am scris despre decalajul emoțional și despre observarea și acceptarea emoțiilor, ar suna cam așa: 

  1. Emoțiile iau naștere fără să ceară aprobare și rămân latente undeva, oricât am încerca să le blocăm. Faptul că nu le deschidem ușa atunci când bat frumos, nu înseamnă că renunță. Ușa se poate deschide într-o situație total nepotrivită, atunci când ceva din exterior readuce ceva din contextul inițial;
  2. Condiția esențială pentru a le simți este să ne dăm voie, oricât de dureros ar putea părea acest lucru; 
  3. A simți nu înseamnă a reacționa; 
  4. Este important să fim atenți la noi înșine și să observăm ce simțim. Antrenamentul necesită timp și aduce cu sine acceptarea; 
  5. Acceptarea noastră cu toate imperfecțiunile noastre ne face mai autentici;
  6. Creșterea capacității de a fi mai conectați cu noi ne va ajuta să ne simțim mai acceptați și de către ceilalți;
  7. Acceptarea noastră și a celor din jur va crește capacitatea noastră de a ne conecta;
  8. Conectarea autentică ne face mai fericiți.