”Domnii mei cei bătrîni simţeau şi ei că vorbele acelea sînt importante ― “tu îl vei stăpîni” şi “tu să-l stăpîneşti”. Şi iată aurul extras din mineritul nostru: “Tu poţi să-l stăpîneşti. Poţi să stăpîneşti păcatul”. Bătrînii domni au zîmbit, au dat aprobator din cap şi au considera că anii au fost bine folosiţi. Asta i-a scos şi din carapacea lor chinezească, iar acum studiază greaca.

Samuel spuse:

― E o poveste fantastică. Am încercat să te urmăresc şi poate mi-a scăpat ceva. De ce este atît de important cuvîntul acela?

Mîna lui Lee tremură în timp ce umplu ceştile delicate. Şi o bău pe a lui dintr-o înghiţitură.

― Nu înţelegi? strigă el. Traducerea populară americană le ordonă oamenilor să învingă păcatul, şi păcatul poate fi numit ignoranţă. Traducerea lui King James face o promisiune în “tu îl vei stăpîni”, dînd să se înţeleagă că omul va învinge cu siguranţă păcatul. Dar cuvîntul ebraic, cuvîntul timshel, “tu îl poţi stăpîni” îţi dă o posibilitate de alegere. Poate că e cel mai important cuvînt din lume. Asta înseamnă că drumul este deschis. Dreptul de a alege revine omului. Pentru că dacă e adevărat “îl poţi stăpîni”, este tot atît de adevărat şi că “nu-l poţi stăpîni”. Nu înţelegi?

― Ba da, înţeleg. Înţeleg. Dar tu nu crezi că asta este o lege divină. De ce îi simţi atunci importanţa?

Lee răspunse:

― Am vrut să vă spun asta mai de mult. Am şi anticipat întrebările dumitale şi sînt bine pregătit. Orice scriere care a influenţat gîndirea şi viaţa unui mare număr de oameni este importantă. Există milioane de secte şi biserici care simt ordinul “tu să-l stăpîneşti”, şi fac totul ca să-l asculte. Şi sînt alte milioane care cred în predestinare, “tu îl vei stăpîni”. Nimic din ceea ce ar face nu ar putea opri destinul. Dar “tu poţi”. Asta îl face pe om măreţ, îi dă ceva asemănător zeilor, pentru că în slăbiciunea şi murdăria lui, în uciderea fratelui lui, el are totuşi posibilitatea alegerii. Îşi poate alege drumul, poate lupta şi cîştiga. Vocea lui Lee era un cîntec de triumf.

Adam spuse;

― Tu crezi asta, Lee?

― Da. Da, cred. Este uşor ca din lenevie, din slăbiciune, să te arunci în braţele lui

Dumnezeu spunînd: “N-am avut încotro; drumul era dinainte stabilit”. Dar gîndeşte-te la măreţia alegerii. Îl face pe om, om. Pisica n-are nici o posibilitate de alegere, albina trebuie să facă miere. Nu este nimic divin în asta.”

John Steinbeck, La Răsărit de Eden, editura Polirom, 2015

Să fi avut vreo 15 ani când am citit Steinbeck și mi-a rămas profund întipărit în minte pasajul de mai sus. Pentru că eu cred că responsabilitatea alegerii ne aparține. Am crezut mereu asta. Suntem prada multor evenimente neplăcute sau neprevăzute de-a lungul vieții, se întâmplă accidente, se întâmplă boli, pierdem oameni sau ființe dragi. Ceea devenim în urma a ceea ce ni se întâmplă este doar responsabilitatea noastră.  

Că tot vorbim de fericire, mă văd nevoită să insist că fericirea de lungă durată nu înseamnă euforie continuă. Și nici că vei putea râde în orice fel de situații. Înseamnă doar ceva mai multă încredere în faptul că perioadele dificile vor trece și că te vei putea reface mai ușor. 

Compasiunea față de noi înșine 

Am știut mereu că pot. Am crezut în mine. Greșeala pe care o făceam era că mai degrabă mă adresam mie însămi cu: ”trebuie să poți”. Ceea ce nu însemna o dovadă de compasiune. Prima dată când m-am întrebat în ce măsură practic asta în raport cu mine, mi-a dat rău cu virgulă. Da, milă de mine mi-a mai fost, durata acceptabilă maximă fiind cam de trei zile, dar compasiune?! Conceptul era relativ străin pentru că impune blândețe. Iar eu avea o bâtă într-o mână și un bici în cealaltă. Și mi se părea că sunt așa cum trebuie.  

Față de ceilalți aveam înțelegere. Ei putea greși, puteau să o dea în bară, de parcă doar ei erau oameni și eu nu! M-am străduit atât de mult să fiu destul de bună pentru mine, dar mi-a fost greu să fiu bună cu mine. 

Am învățat să fiu mai blândă cu mine doar când am început să fac diferența între greșeala pe care am făcut-o și credința mea irațională că sunt eu însămi o greșeală. Chiar dacă nu mă ținea mult, era dureros. Mi-era greu să fac distincție între acțiune – greșeală – și eticheta de incapabilă pe care mi-o puneam imediat. 

Nu are sens să mă duc să văd de unde mi se trage. Pot fi niște explicații, dar eu consider că e mult mai valoros procesul de a observa acțiunea automată, gândul generat automat, mai bine zis, decât să stau să verific ce a cauzat asta. Cred că dorința de a identifica exact cauza vine din dorința de a găsi vinovați. Prefer să mă întorc din nou la responsabilitate și la acțiune, la prezent și la posibilitatea pe care o am eu acum de a repara ceva nu din trecut, ci din prezent. 

Punem mare accent pe stima de sine pe care o avem în noi înșine. Se vorbește mult despre asta, de parcă nu am fi destul de plini de noi și egoiști. Punem presiune pe noi în nesfârșitul exercițiu pe care-l facem de a ne compara permanent cu cei din jur sau cu acea imagine idealizată a noastră. 

Pretențiile pe care le aveam eu de la mine erau mult mai mari decât cele pe care le aveam de la ceilalți. Când mă comparam cu cineva, mă duceam departe de tot. Duceam o luptă grea și eram deseori dezamăgită de mine, uitam să văd eforturile pe care le făceam sau reușitele parțiale. 

Când mi-am dat seama că aș putea fi mai blândă cu mine, am început să mă îndoiesc de utilitate. Dacă sunt mai îngăduitoare, oare nu înseamnă că aș deveni leneșă? Sau superficială? 

Strică și prea multă responsabilitate când o extinzi și asupra celorlalți. Poți să răspunzi doar pentru acțiunile tale, ale celorlalți depind doar de ei. Și nu le-ai provocat tu. Ei au ales să se comporte într-un anumit fel. E imposibil să controlăm lumea. 

Compasiunea față de ceilalți

Diferența fundamentală dintre compasiune și milă e că prima include speranța și încrederea, cea de a doua nu. 

Când mi-e milă de tine, cred că nu ești în stare de mai mult. Când mi-e milă de tine, cred că ai neapărată nevoie de mine sau de altcineva pentru a fi salvat. Când mi-e milă de tine, cred că e despre tine, dar e despre mine, de fapt. 

Când am compasiune, cred că ți-e greu și mai cred și că te vei ridica. Am încredere că poți. Chiar dacă te ajut și eu, efortul e al tău. 

Sigur că ne putem lupta în etichete și definiții cât vrei tu. Ce cred eu că e important e să reușești să înțelegi sensul și scopul fiecărui concept. Empatia a fost subiectul de săptămâna trecută. Sunt diferite reacții când vorbim de prea puțină sau prea multă empatie, ideea e că nu se poate compasiune fără empatie, așa că, dacă tu crezi că e necesar, vezi din nou care e treaba cu ea. 

Dacher Keltner, Ph.D., director fondator al Greater Good Science Center și profesor de psihologie la Universitatea California, Berkley.  El definește compasiunea ca

”preocuparea de a creșe bunăstarea celor care se află în nevoie sau în suferință. Compasiunea este diferită de empatie, care e oglindirea sau înțelegerea emoțiilor celuilalt. Cu alte cuvinte, empatia înseamnă a simți, iar compasiune înseamnă a acționa.”

Companiunea față de ceilalți fără compasiune față de tine este altruism. Îi poți ajuta pe cei din jur fără să ții seama de tine doar o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, depinde de ce anume faci și de cât te țin puterile, dar nu o vei putea face la nesfârșit. Compasiunea față de tine include blândețea, dar și grija și fidelitatea față de propriile nevoi. Pot da din nou exemplul cu masca de oxigen din avion: mai întâi tu și abia apoi copiii sau cei care se alfă în grija ta. 

Tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să fii tratat 

Compasiune vine din latină și înseamnă co-suferință. În limba română, cuvântul cel mai apropiat este compătimire, a pătimi împreună, cam același lucru. 

Compasiunea este acțiune. Este ceea ce faci pentru că îți pasă. Din păcate, în limba română avem doar substantivul ”nepăsare”. Ne pasă sau nu, dar nu avem cuvântul ”păsare”. Avem ”preocupare”, dar nu e același lucru. Pisoiul meu Lars este veșnic preocupat, dar nu știu exact cât de mult îi pasă de mine. Un prieten foarte bun mi-a atras atenția asupra absenței cuvântului ”păsare” din dicționarul nostru și de atunci îl tot pomesc pe Alex Fuhrmann. 

Mila nu e compasiune. Atunci când ți-e milă de cineva te situezi pe o poziție de superioritate, pe diferența între tine și cealaltă ființă, pe când compasiunea este centrată pe ceea ce unește și nu pe ceea ce e diferit. Prin compasiune identificăm aceleași lucruri și la noi.   

Compasiunea este imposibilă fără empatie. Doar când înțelegem foarte bine prin ceea ce trece celălalt, complexitatea situație, doar atunci putem fi cu adevărat alături. Când spunem ”tratează-i pe ceilalți așa cum vrei și tu să fii tratat” pornim de la faptul că înțelegem exact situația pe care o traversează și ne purtăm cu ea/el așa cum am vrea să se poarte și alții cu noi dacă am fi EXACT în situația respectivă, cu tot trecutul și cu toate greșelile. Nu ajută la nimic să spunem că noi nu am face niciodată ceva anume, o faptă rea. Noi nu am comite infracțiuni, probabil, dar dacă s-ar întâmpla asta, cum am vrea să se poarte ceilalți cu noi? 

Cultivarea compasiunii 

Condiții: o mai bună înțelegere față de natura umană, o mai bună observație, generozitate și recunoștință. Prezență. Iertare. Iubire.

Dalai Lama spune că cea mai importantă condiție pentru a utiliza inteligența într-un mod corespunzător este o minte calmă, o minte care poate face distincția între gânduri, care face deosebirea între un gând automat și nu se atașează de el și un gând gândit pe care să-l transpunem în acțiune. Mintea este o unealtă excepțională dacă știm să o utilizăm. În caz contrar suntem pradă ușoară pentru gândurile care ne vin automat și pe care le-am putea lua prea în serios. 

Pentru a obține o minte calmă am putea sta cât mai mult în prezent, în AICI și ACUM, în realitate. Putem practica mai mult mindfulness.  (conștientizare profundă de sine). 

Compasiunea este despre împreună. Despre noi împreună, noi ca umanitate, noi ca un tot unitar. Compasiunea față de noi înșine este esențială pentru a avea o minte calmă și pentru a fi alături de ceilalți cu adevărat. Avem cea mai mare responsabilitate față de noi înșine și este cel mai important lucru să fim alături de noi. Suntem responsabili pentru acțiunile noastre, inclusiv cele care ne privesc pe noi. Suntem datori să fim fericiți. Ne suntem datori. 

Tot Dalai Lama: 

”fericirea individuală poate contribui în mod efectiv și profund la îmbunătățirea întregii noastre comunități umane”.