Nu există iertare fără compasiune și nu există compasiune fără iertare

Sigur că pare mult și dificil. Sigur că sunt niște întrebări care vor începe să-ți dea târcoale. Sunt de două categorii: de ce ar trebui să iert și cum de aș avea eu dreptul de a ierta. Prima se referă la cei de care nu ești foarte apropiat/ă și care ți-au greșit fundamental sau care ți-au făcut un rău foarte mare și cea de a doua se referă la cei de care ești foarte aproape și pe care crezi că nu se cuvine sau că nu ești îndreptățit să îi ierți, în general părinții. 

Avem tendința de a traduce totul prin limbaj și când vine vorba de iertare, ne ducem inevitabil cu gândul la a fi de acord. Dacă depășim această limitare, privim iertarea ca pe un exercițiu în legătură cu noi înșine. Devine un gest pe care îl facem pentru noi și nu pentru celălalt. 

Credințe limitative

Ne bazăm foarte mult pe percepția noastră atunci când facem evaluăm realitatea, doar că suntem extrem de restricționați. Uneltele cu care percepem noi lumea, nu doar că sunt foarte limitate, dar sunt și foarte relative. Îți dau doar două exemple. 

Conform a ceea ce simțim, al modului în care vedem, în care pășim și în care stăm pe verticală, am putea crede că Pământul este plat. Doar că ne înșelăm, știința a dovedit-o foarte clar. Există o grupare de indivizi, care e alcătuită din oameni care nu se pun prea mult a îndoială, numită Flat Earth Society. Sper că vei râde, dar ei chiar cred că Pământul este un disc. Am încercat să mă uit la documentarul de pe Netflix și nu am reușit. Era prea multă prostie la un loc. Când i-am văzut cum se organizează, țin congrese, cum știu ei că totul este o conspirație mondială, că imaginile din satelit sunt trucate și că suntem păcăliți să credem că planeta noastră este un glob și nu o farfurie, m-am lăsat păgubașă, că începeam să mă enervez. Uneori prostia mă înfurie în loc să mă amuze, știu, mai am de lucrat la asta. Nu am stat să mă uit până la sfârșit să văd care cred ei că sunt motivele pentru care grupările care ne manipulează ar vrea să credem că suntem pe un glob și nu pe un disc. Cred că nici măcar nu sunt atât de curioasă. 

Tot simțurile noastre ne-ar putea face să credem că Pământul este nemișcat, dar, din nou, știința a dovedit contrariul. Nu țin minte să fi văzut în documentar ce părere au Flat Earh-terii despre chestia asta, probabil că au vreo explicație la fel de tâmpită. Mă scuzi că folosesc astfel de cuvinte, dar nu mă pot abține. 

Tot așa se întâmplă cu multe lucruri pe care le vedem, dar sunt numai niște iluzii. Suntem limitați, inclusiv în modul în care interpretăm ceea ce vedem. Probabil că ești familiar/ă cu desenele care îți demonstrează că ceea ce vezi (stimul/ senzație) este diferit de ceea ce percepi și îți las aici niște imagini. 

Notable size illusions: A) Ebbinghaus illusion, B) Delboeuf illusion, C) Müller-Lyer illusion. (Sursa: https://www.researchgate.net/figure/Notable-size-illusions-A-Ebbinghaus-illusion-B-Delboeuf-illusion-C-Mueller-Lyer_fig1_260272482) 

 

Tendința este să percepi că una dintre linii este mai lungă decât cealaltă doar din cauza modului în care sunt orientate săgețile sau că cercul din mijloc este mai mic sau mai mare decât cele din jur. Ei bine, este fals. 

Noi percepem realitatea înconjurătoare prin stimuli, dar contează modul în care interpretăm informațiile respective. Asta determină modul în care interacționăm cu lumea. Percepția se referă la modul în care informațiile senzoriale sunt organizate, interpretate și experimentate în mod conștient. Chiar și așa, după cum ai văzut cu pământul plat, este posibil să ne înșelăm. Să fie ceva mai mult.  

O altă componentă esențială este atenția. Când ne concentrăm mai tare asupra ceva, pierdem din contextul general. Gândește-te doar la o conversație pe care o porți cu o altă persoană într-un mediu în care e mai multă lume și gălăgie. Restul dispare din jur. 

Acum te invit să te uiți la următorul film scurt care demonstrează cum e cu atenția. Dacă-l știi, bravo, zâmbește. 

 

Furia și ura vin din frică 

Am vrut doar să-ți demonstrez cum funcționăm și nu să te provoc să vezi TOT timpul TOT. Nu doar că e foarte greu, dar sigur nu vei reuși, suntem făcuți să avem abilitatea de a ne concentra și de a ne duce într-un proces în care dispare tot din jur (flow). Am doar să vezi că dacă simțurile pot fi atât de înșelătoare în ceea ce privește realitatea obiectivă, cu atât mai mare poate fi confuzia în ceea ce privește lucrurile mai puțin fizice. 

Deepak Chopra spune că ”percepția este înșelătoare, doar gândul transcendental se îndreaptă câtre adevăr. Experiența este doar o percepție, percepția este gând. Tot ceea ce este gând este o interpretare. Adevărul nu este un gând, este conștientizare fără formă și care nu poate fi conceptualizată și este iubire pură.” Tot el spune că întreaga suferință vine din durerea de separare sau din lipsa iubirii. 

Până la a ajunge la nivelul de conștientizare pură și de ADEVĂR pe care Deepak Chopra îl propune în ”Metahuman” (disponibilă la comandă pe libris.ro), eu mai am ceva de lucru, dar aș vrea să mă refer la câteva lucruri pe care voi încerca să le simplific. (Eu nu am certitudini. Și oamenii care au mă sperie. Eu știu doar că nu știu.)

Această modalitate pe care o avem noi de a percepe lumea este cea care ne produce durere. Teama vine dintr-o interpretare pe care o dăm noi prin gând, respectiv prin povestea pe care ne-o facem despre ceea ce credem că este realitatea. Prin emoția pe care reușim să o creăm. 

Modul în care procesăm realitatea este destinat supraviețuirii. Am ajuns aici ca specie pentru că am știut foarte bine să dezvoltăm mecanismele adaptative pentru asta. Stresul este percepția emoțională a amenințărilor, este modul în care se generează un răspuns în organism, inclusiv unul chimic de a ne pregăti mai bine pentru luptă. Sau fugă, dacă e cazul. De multe ori amenințarea nu mai e ce-a fost, prea puține fiare care să ne dea de furcă, sunt alte lucruri de care ne simțim amenințați: sărăcie, foame, boală, moarte. Tot niște concepte. 

Toate emoțiile negative produc un răspuns inflamatoriu în corp, deci boală. Fie că vorbim de stres, de frică, de furie, de ură, toate sunt emoții care ne produc rău dacă ne atașăm de ele. Și noi vrem să ne fie bine, nu? 

Starea de bine (bunăstarea emoțională) apare în absența acestor emoții. Sănătatea emoțională înseamnă gestionarea mai bună a emoțiilor. Dacă mi-aș propune să mă transform sau să ne transformăm în psihopați pro-sociali (sfinți și călugări buddhiști) aș spune că ar trebui să nu mai avem DELOC astfel de emoții, dar accept că suntem oameni, astfel încât scopul nu este cel de a le elimina complet, ci doar de a le înțelege mai bine cum funcționează, de a le gestiona mai bine și de a ne ridica până la nivelul la care să nu ne mai atașăm de ele. Să ne conectăm mai ușor la ceea ce suntem în adâncul nostru, ca un ocean care nu este influențat de valurile de la suprafață. Ele vin și trec. Să ne ducem mai ușor în liniștea din interiorul profund și să nu rămânem la suprafață. 

Hai că ne apropiem de subiect. Mai avem de clarificat o emoție importantă despre care am mai vorbit și ea este frica. În momentul în care o proiectăm în viitor, ea devine anxietate, este anticiparea unei dureri din viitor. Dacă ne gândim la o durere din trecut, frica este furie. Furia completată de intenția de răzbunare este ură. Doar că trecutul este doar un gând, o amintire a ceva ce nu există în prezent. Nu mai există, pur și simplu. E doar ceea ce gândim noi despre ce a fost. Emoțiile în legătură cu ceea ce a fost sunt inutile. Gândul despre ceea ce va fi este util în măsura în care ne concentrăm pe soluții, devine bun dacă e lipsit de anxietate. Are rost să mă gândesc cum previn un eveniment în care aș putea fi în pericol sau cum voi gestiona situația minimizând efectele negative. Altfel, e doar o proiecție. 

Iertarea este și iubire 

Toate romanele mele au avut un subiect important în centru. ”Iarna crimelor perfecte”  este cel mai recent roman publicat și are ca temă principală iertarea. Am avut și un titlu provizoriu la el: ”Iartă ca zăpada”. Bogdan Hrib, editorul meu, a zis că ar putea crea confuzie, nu e tocmai titlu de roman polițist. A zis chiar ceva de genul: ”e prea metaforic, zici că e un volum de poezii”. Am înțeles și am schimbat, dar e o carte despre ură și iertare. Despre dorința care poate părea pe alocuri absurdă de a ierta, de a înlocui ura cu iubire. Uneori se poate. Unele personaje nu au reușit. 

Imaginează-ți acum că ești un animal ierbivor din savană. Poți alege să fii gazelă, antilopă, girafă. Și cum paști așa liniștit/ă, apare un tigru. Organismul intră în alertă și secretă tot ce este necesar supraviețuirii: mușchii se încordează, inima pompează mai repede, pulsul crește, respirația devine mai rapidă. O iei la goană, tigrul după tine. Alergi bine, scapi. Te întorci la păscut. Diferența dintre animale și oameni este că animalele își revin în aproximativ 15 minute. Diferența între oameni și animale este că oamenii pot să anticipeze tigrul și să intre în starea respectivă sau să își aducă aminte de el și să aibă același efect.   

Tatăl meu obișnuia să bea. Scandal mare făcea cam de două ori pe an. Mamei îi era mereu frică. Nu l-am văzut niciodată lovind-o. O singură dată am știut că s-a întâmplat asta și am acționat, dar nu e momentul să vorbim acum despre asta. Aș vrea doar să spun că frica aceea permanentă a mamei m-a făcut să fiu foarte furioasă pe el. 

Eram și extrem de vigilentă. Vedeam frica mamei și mă lăudam că mie nu mi-e frică de nimic. Deși m-am străduit tot timpul, am avut de multe ori senzația de neputință. Că nu sunt în stare să o salvez. Apoi am fost furioasă și pe mama. Poate că ea ar fi trebuit să să se salveze singură. 

Apoi am devenit furioasă pe mine, pentru că am fost furioasă pe ei. 

L-am iertat pe tata în momentul în care am acceptat că atâta a putut. Când am înțeles că trecutul este ceva ce nu mai poate fi schimbat, că nu contează dacă sunt eu sau nu de acord cu ceea ce a fost și că trecutul nu mai există. Că tatăl meu s-a străduit atât cât a putut. Când am înțeles ce înseamnă compasiunea cu adevărat. 

Iertarea nu înseamnă să fii de acord cu acțiunile persoanei care ți-a greșit sau ți-a făcut rău. Înseamnă doar să accepți că ele s-au întâmplat în trecut și că nu mai poți schimba nimic. 

Iertare nu înseamnă nici măcar că vei relua legătura cu persoana respectivă dacă ea nu mai face parte din viața ta. Nu înseamnă să fii de acord cu ea. 

Iertarea înseamnă să elimini furia din tine. Iertarea este despre tine. 

Compasiunea este iubire și vine din iubire, din iubirea aceea ca ADEVĂR SUPREM

Părinții mei au făcut ce au știut ei mai bine. Atât cât au putut. Copil fiind, și eu la fel. Ca adult din punct de vedere emoțional, aleg să-mi asum responsabilitatea doar pentru mine și pentru acțiunile mele. Iertarea este o acțiune. 

Sunt doar două momente de conectare cu tata pe care mi le aduc aminte. Unul dintre ele este acela când am mers împreună să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Am găsit unii din lac. Erau vișinii și aveau șireturi. Îmi pare tare rău că nu-i mai am, erau absolut superbi. Nu mai știu de ce, în primul moment tata nu a vrut să mi-i cumpere. Apoi l-am convins. M-am încălțat cu ei și țin minte că l-am ținut de mână când am ieșit din magazin. Al doilea moment este acela în care l-am anunțat că mă mărit. Aveam doar 20 de ani și tata m-a întrebat dacă sunt sigură că asta vreau să fac, dacă mă cred pregătită, mi-a zis că e posibil să-mi fie greu. L-am simțit aproape de mine și l-am îmbrățișat. Atât țin minte. Trebuie să fi fost mai multe momente. Știu că m-a iubit. Eram prea plină de furie în copilărie ca să-mi fi păsat. Nu înțelegeam de ce i-ar fi greu și nici că era treaba mea, e adevărat. 

După ce l-am iertat complet pe tata, am avut de-a face cu furia pe care o aveam împotriva mamei. Pe care o divinizam în copilărie. Eram în modul de luptă pentru ea. Îmi doream să o apăr. După ce l-am iertat pe tata mi-am dat seama că și pe ea trebuie să o iert. Mi-a fost mult mai ușor să empatizez cu chinul ei, cu durerea ei, cu ceea ce a trăit în copilărie. Mi-a fost mult mai simplu să-mi explic. M-a durut inclusiv toată durerea pe care ea trebuie să o fi simțit că nu mă poate proteja destul, la rândul ei. Când mi-am dat seama de toate astea am plâns rău de tot. 

Acum mama ține minte foarte puține lucruri. A fost extrem de dureros să ne uităm la fotografii de când eram eu mică în Ajun de Crăciun și să văd că nu mai recunoaște pe nimeni. Nici măcar pe ea. Într-una dintre fotografii sunt în brațe la tata. De botezul meu. Cred că aveam vreo șase luni, par zdravănă. Tata mă ține strâns de tot, are ochii aproape închiși, savurează momentul. Eu sunt aproape rotunjoară și ochii-mi râd în cap. Mama a zis uitându-se la poză: ”ce mult trebuie că iubește bărbatul acesta copilul!!!” Mi-au dat lacrimile și pentru ea, pentru că a pierdut multe lucruri, și pentru mine, că m-a pierdut și pe mine, și chiar și pentru tata, cred că a simțit cât de mult îl uram când eram mică. 

Furia a fost pentru mine emoția negativă la care mă conectam cel mai ușor. Mă supăra cineva, plângeam de furie. Erau singurele lacrimi pe care le cunoșteam. Sub furie e durere, sub durere e frică. 

Pe mine m-am iertat cel mai greu. Da, da, tot cu mine aveam eu treabă. Am făcut-o și mi-a fost mult mai bine. Compasiunea față de mine însămi, așa cum povesteam și la subiectul anterior a fost cel mai greu de dezvoltat. Blândețea. 

Exercițiul din caiet este unul foarte puternic. Fii blând/ă cu tine. Fă-l când poți. Ia o situație mai ușoară, o persoană care ți-e mai puțin apropiată, pentru început. Extinde exercițiul. Și respiră. E foarte important. Ai grijă de tine. Îți mulțumesc că faci asta.