Dacă am fi psihopați, nu ne-ar păsa de greșelile noastre. Și dacă am fi sfinți, nu le-am face. Cum nu suntem nici una nici alta, comitem fapte de care ne pare rău. Stricăm relații sau poate doar le alterăm. Putem avea tendința să ignorăm răul pe care l-am făcut, dar asta nu ne face bine nici nouă și nici celor pe care i-am lovit. 

Subiectul precedent a fost despre iertare. Ce facem când greșim noi? Ar trebui să ne cerem scuze. 

În perioada în care am avut dureri de spate am fost extrem de nesuferită. Încă nu văzusem Doctor House (serialul cu un medic briliant suferind de durere cronică, înfiorător de acid cu cei din jur). Mă refer la data trecută (2004 -2006) când m-a mai chinuit o hernie de disc, alta decât cea de acum. Pe parcursul celor doi ani, am avut vreo două luni când am scăpat de durere, era prin 2005 când am trecut printr-o intervenție chirurgicală destul de complicată. Dacă tot l-am adus în discuție pe Doctor House, la un moment dat el își dă cu ciocanul peste degete, din simplul motiv că nu putem procesa simultan două dureri extreme și el vrea să simtă altceva decât piciorul. Acum sunt iar în criză de spate, sunt deja ceva mai bine, dar am trei luni de disconfort și mă cam târâi. Nu s-ar zice, reușesc să umblu dreaptă, să stau – nu mai mult de jumătate de oră – pe scaun fără să mă plâng, drept pentru care, văzută din afară, par funcțională. Când nu am reușit să merg prin casă  într-o dimineață am avut un moment scurt în care am avut de ales între a mă enerva sau nu. Am preferat să nu, că tot nu mi-ar fi folosit la nimic. Ar fi putut să mă doară mai tare stomacul, dar nu m-ar fi ajutat la mers. Față de acum mai bine de zece ani, sunt mult mai bine eu cu mine. 

În momentul acela (care a durat cam doi ani) despre care îți povestesc, eram cumplit de caustică. Am învățat mult, acum anunț de când ajung undeva că s-ar putea să mă strâmb din cauza durerii sau chiar că voi putea spune lucruri mai dure decât de obicei. Faptul că încerc să-i previn pe ceilalți nu mă scutește de responsabilitate pe mine, dar încerc să-i ajut, invitându-i să aibă mai multă compasiune. 

Durerea este un mecanism de protecție. Creierul nostru o procesează și ne face să o simțim pentru a ne ține în siguranță, pentru a se asigura că vom supraviețui. Sunt multe studii despre durerea cronică, cea care nu încetează nici după ce nu mai există niciun pericol fizic. Creierul a devenit supra-protectiv. Hernia de disc pe care o am acum este mult mai puțin gravă decât cea de acum 15 ani. Durerea este mai mare, însă. E un mecanism pe care creierul meu l-a învățat, trebuie doar să-l conving că exagerează. Și cum pot face asta? Străduindu-mă să fac activități pe care să le tolereze. Durerea e reală, ea există, e de re-învățat echilibrul între starea de sănătate și cea de boală. 

În filmul de mai jos care e și foarte amuzant, Lorimer Moseley explică mecanismul durerii. Povestește despre cum a fost mușcat de un șarpe și nu a simțit mare lucru până când nu i s-a făcut rău. După o anumită perioadă de timp, plimbându-se într-un loc foarte asemănător, a simțit o durere îngrozitoare, a crezut că a fost mușcat din nou de un șarpe. Doar că nu se întâmplase asta, era creierul care a crezut că i s-a întâmplat același lucru și a vrut să-l protejeze înainte de otrăvire. Iar durerea pe care a simțit-o de la o simplă zgârietură a unei crengi era mult mai îngrozitoare decât cea pe care o simțise prima dată, când creierul lui nu știa de la ce e. 

 

 

În depășirea unei dureri cronice avem o călătorie de făcut. Uneori poate fi lungă. Din studiile medicale existente, o modificare a discului vertebral sau o hernie de disc poate durea cam un an. În cazul în care pacienții au parte de un antrenament de conștientizare a mecanismului acesteia, chiar dacă durează tot cam atât, nivelul durerii experimentate este în descreștere continuă, mult mai accelerat decât în cazurile în care se administrează medicație. Creierul percepe lumea cu o logică proprie și apoi face lucruri automat, doar ca să ne țină în viață.  

Sunt ceva mai bine de trei luni de când port doar pantofi sport sau cizme/ ghete robuste, indiferent unde merg. Din fericire a devenit cool să porți teniși la rochie de mătase. Și dacă nu ar fi fost așa, eu tot nu aveam ce face. Habar nu am dacă voi mai putea urca pe tocuri în viitor, înclin să cred că nu-mi mai pasă. 

Am făcut această introducere despre durerea fizică și mecanismul creării acesteia pentru a crea un context al înțelegerii beneficiilor pe care le-am avea când ne cerem iertare. Atunci când ”lovim”, vorbim urât, ironizăm, umilim sau jignim pe cineva producem durere, dar nu producem doar celuilalt, ci și nouă înșine. Sau vorbim din durerea noastră. Când dăm glas părerii de rău, ne iertăm și pe noi înșine. 

Când ne purtăm urât cu cineva, producem o rană care nu se vede, care poate că nici nu se simte foarte bine. Durerea fizică e reală, cea sufletească e relativă. Cu toate astea, în momentul în care ne dorim să reparăm ceva, chiar dacă nu vom repara relația, vom ajunge la pace cu noi și cu celălalt. 

Procesul prin care ne exprimăm părerea de rău nu va da timpul înapoi. Relația s-ar putea să nu fie salvată. E posibil să nu putem merge mai departe, chiar dacă am vrea. Trecutul nu poate fi schimbat. Dar pacea pe care o vom putea obține și noi și cei pe care i-am ”lovit” este foarte importantă. 

M-am străduit să fiu o mamă bună. Știam că trebuie să asigur sănătatea fizică, mintală și emoțională a copilului meu și am făcut tot ce mi-a stat mie în putință pentru asta. Deși m-am străduit, am făcut greșeli. Ada îmi zicea în copilărie că sunt ”o mamă aspră” și eu oscilam între mândrie și durere. Credeam că fac bine ce fac. Spre norocul meu, cele mai multe au fost lucruri bune. Altele nu. A durat ceva ca să ajung la nivelul la care să-mi pot vedea greșelile pe care le-am făcut – asta în cazul în care le-am găsit pe toate – și să mă duc la ea să-i spun că îmi pare rău. 

Avem o prezentare TedX pe care am ținut-o împreună, în care spun că greșeala cea mai mare pe care am făcut-o când a devenit adolescentă a fost să uit pentru scurt timp lucrurile care contau cel mai mult: respectul reciproc, sinceritatea, compasiunea, încrederea. Sigur, toate dincolo de iubire. 

 

 

Când Ada era în primul an de liceu, am dat peste jurnalul ei la ea pe masă. L-am deschis după ce am ezitat foarte mult. Pentru mine era foarte important să nu se uite nimeni în lucrurile mele și în ceea ce scriam eu în adolescență, așa că știam că fac un gest foarte urât. Am citit un singur rând și apoi am închis caietul. Scria: ”maică-mea e o vacă”. Problema mea a fost în primul rând de ce m-a făcut vacă, pentru că eu nu sunt grasă. Al doilea lucru la care m-am gândit a fost că probabil i-am greșit. Era în perioada în care mă străduiam să fac din perioada foarte dificilă prin care trecea ea (deh, adolescentă) ceva mai puțin distructiv pentru mine și era nevoie ca acțiunile mele să fie mai înțelepte. Evident că nu i-am suflat niciun cuvânt despre caietul ei. Dar nici că m-am mai atins vreodată de jurnalele ei, chiar dacă le-am găsit de multe ori pe birou, puteam șterge liniștită praful de pe ele și de lângă ele fără să le deschid. 

Eram o ”vacă”. Sau au fost momente în care am fost una. Ne străduim ca părinți să facem ce credem noi mai bine, dar tot o dăm în bară. Pentru toate greșelile pe care le-am făcut și m-am străduit să fiu exactă, mi-am cerut scuze. Ada ar fi putut alege cum le primește. Trecutul e așa cum e. Mai bine zis, va rămâne mereu așa cum a fost. 

Ne-am dezvoltat anumite mecanisme de apărare, unele mai bune, altele mai rele. Trebuie să ajungem la un moment dat să ne observăm mecanismele. Poate că nu vom ști exact de unde provin, nu vom identifica exact ”mușcătura de șarpe” din explicația cu privire la durerea fizică a lui Lorimer Moseley, dar ne vom putea concentra pe a putea identifica răspunsul automat. Și odată ce-l vedem să-l înlocuim cu un răspuns pe care să ni-l asumăm. 

Am discutat cu Ada despre greșelile mele ca mamă. Vina e un sentiment care apare dintr-o durere pe care știi că ai produs-o. Nu avem cum să vindecăm trecutul, dar putem să ne concentrăm pe a avea un viitor mai sănătos. În cazul în care ne învinovățim pe noi înșine pentru o durere din trecut putem ajunge să simțim umilință, care duce la stare despresivă. În cazul în care îi învinovățim pe alții, putem păstra mai mult timp în noi o stare de victimă, care poate fi interesantă, dar care cere milă și nu compasiune, și care tot către stări depresive conduce. De asta e importantă iertarea. 

Suntem mereu ceea ce suntem în momentul prezent. Relația evoluează cu fiecare acțiune, cu fiecare răspuns, cu fiecare decizie de a fi într-un anume fel pentru noi înșine și pentru celălalt.

Cred că sunt multe lucruri pe care le-am învățat în relația mamă-fiică. Am învățat atât de multe amândouă, încât suntem în măsură să împărtășim din această experiență. Am și promis de câteva ori că vom face un fel de caiet în care să povestim cele mai importante lucruri. Un manual al greșelilor și lucrurilor învățate.