Încrederea este diferită de naivitate. De principiu, încrederea ar însemna disponibilitatea de asumare a riscului cu privire la comportamentul celuilalt, credința că celălalt va coopera sau că va face ceea ce îmi doresc. Naivitatea înseamnă certitudinea că se vor întâmpla cele de mai sus. 

Încrederea este fundamentală pentru prosperitate. În absența acesteia, tot ceea ce ar însemna colaborare productivă suferă. Relațiile durează mai mult să se consolideze și progresul este mai lent. 

Au trecut niște ani de la exemplul pe care urmează să ți-l dau, dar sunt sigură că este încă perfect valabil. Împreună cu o colegă și prietenă obișnuiam să luăm prânzul în clătităria din apropierea locului unde lucram. Intram zâmbind și salutând. Fiind o excepție, comportamentul nostru năștea suspiciuni la început. La noi e mai comună abordarea cu pretenții: ”să mă salute vânzătorul/ ospătarul pe mine, pentru că eu dau banii și el de asta e plătit”, deși normele de bună cuviință spun destul de clar că cel ce intră ar trebui să salute. Cred că au trecut ceva timp până când ne-am ”împrietenit” cu personalul de acolo. La un moment dat am cerut niște parmezan în plus, eram deja de-ale casei, doamna ne-a adus ceea ce am cerut și ne-a șoptit conspirativ că nu ne va taxa suplimentar. Durează mult să construiești relații de încredere, după care ele devin atât de apropiate, încât sunt sinonime cu favoritismul. 

La noi (adică în România) funcționează principiul încrederii pe invers: voi avea încredere după ce constat că meriți, în loc de voi avea încredere până la proba contrarie, așa cum ar trebui să fie conform definiției. 

Există această suspiciune permanentă că celălalt va face ceva împotriva mea: că o să mă înșele, că o să mă fure, că o să mă păcălească. Dacă cineva se poartă amabil, cu siguranță că vrea ceva de la mine. Dacă cineva zâmbește, încearcă să mă flateze ca să obțină ceva ce nu i se cuvine. 

E adevărat că lucrurile au tendința să se mai schimbe. Spre deosebire de acum 20 sau chiar 10 ani, șansele ca două persoane care se cionesc spontan pe stradă să-și zâmbească și să se scuze, au crescut. Cred că e un indicator bun, dar nu pot fi sigură pe observațiile mele, mediul în care mă învârt eu nu este neapărat relevant pentru majoritatea populației. Cu toate astea, îmi permit să lansez această supoziție. 

Schimbarea fundamentală care s-a produs la mine a fost după ce am vizitat Irlanda pentru prima dată. Acolo este absolut obișnuit ca oamenii să-și zâmbească inclusiv dimineața. În satul din West Cork în care am petrecut o săptămână vorbeam cu toată lumea după prima zi. În partea mai centrală am stat la o bună prietenă care lucra ca medic. Am plecat cu ea în localitatea învecinată și, la un moment dat, ea fiind la cabinet, eu am decis să mă întorc pe jos acasă. Cum mergeam regulamentar pe marginea drumului, a oprit o mașină. Omul m-a întrebat dacă nu vreau să mă ia și pe mine. Am acceptat fără ezitări și am ajuns cu bine. A doua zi, prietena mea a fost întrebată de medicul cu care lucra, dacă tipa din România care a venit în vizită la ea (adică eu) nu e prea încrezătoare. Eu cred că eram rațională. Îmi luasem niște măsuri de precauție. 

Există un clip scurt produs de BBC Comedy, o satiră. La știrile TV se prezintă cazul unui irlandez reținut de către poliție pentru că terorizat cetățenii. Acesta a zâmbit și a salutat mai mulți călători din autobuz, spunându-le chiar ”bună dimineața”. Londonezii sunt terifiați de gestul acestuia și au rămas traumatizați în urma interacțiunii cu acesta. Irlandezul nu este condamnat pentru că ”afișarea unei atitudini prietenoase va deveni un delict abia de anul viitor”. Declarația lui Malley sună astfel: ”acolo de unde vin eu, e acceptabil să fii prietenos cu străinii și chiar să faci comentarii despre vreme. Nu am intenționat să fiu fericit, îmi cer scuze dacă am ofensat pe cineva”. 

 

 

După cum îți spuneam, am fost acolo și m-am liniștit și eu. Ca-n povestea cu rățușca cea urâtă, abia atunci când am ajuns printre ai mei mi-am dat seama că e ok așa cum sunt. 

 

Încrederea se află la mijloc. Într-o parte este naivitatea, la polul opus este suspiciunea. 

 

Când aveam 19 ani, am mers o dată cu o ocazie. Veneam de la Zărnești și m-am urcat într-o dubiță cu mai mulți oameni. Toți au coborât la Râșnov. Însoțitorul șoferului a urcat lângă mine în spate și a încercat să-mi pună o mână pe picior. Mai întâi l-am întrebat dacă are copii. Nasol, n-avea. Atunci a trebuit să-l ameninț că dacă va continua, o să mă lupt și apoi mă voi duce la poliție. Că va trebui să mă omoare dacă vrea să fie sigur că o să-mi țin gura. Că poate șoferul nu va fi de acord cu el. Că sunt nebună de legat. Și că dacă va comite crima, e foarte posibil să fie prins, era ziua în amiaza mare. Habar nu am dacă ceea ce i-am zis eu l-a făcut să stea în banca lui. Mi-ar plăcea să cred că da. Cum stau foarte bine cu aprecierea situațiilor prin care am trecut, am hotărât că sunt foarte norocoasă că am scăpat doar cu sperietura. 

Nu sunt suspicioasă, dar îmi place să verific. Întotdeauna am avut și capacitatea de a ști că poate exista un scenariu dark – doar scriu cărți polițiste, pe asta mă și bazez -, dar am încercat de fiecare dată să estimez corect pericolul real. Situațiile sunt diferite, oamenii sunt diferiți. Generalizarea nu este o credință rațională. Să spun că toți cei care iau pasageri în mașini sunt posibili violatori ar fi o exagerare. Și mi-ar face rău stresul inutil. Pentru asta, verific comentariile despre șoferi dacă mă duc cu blabla car. Și am fost o singură dată, nu de alta, dar chiar se pot întâmpla multe lucruri. Nu știu dacă și în realitate, dar sigur în romane. 

Am exagerat puțin cu detaliile, mă întorc la încredere ca valoare în relațiile inter-umane. Societățile cu un indice ridicat al fericirii subiective au un nivel ridicat de încredere. România stă prost la amândoi indicatorii. 

Există o carte scrisă de reputatul psiholog Daniel David, ”Psihologia poporului român”. Dumnealui i s-a cerut de mai multe ori să rezume conținutul acesteia și las mai jos fraza pe care am luat-o de pe blogul domnului profesor: 

”Prin prisma unor atribute psihologice/psihoculturale fundamentale, precum potenţialul pentru inteligenţă şi creativitate, românii sunt cel puţin la nivelul altor popoare europene, din ţări dezvoltate educaţional şi economic şi, astfel, influente internaţional. Problema noastră este că, având o încredere mai scăzută în oameni, nu reuşim să cooperăm performant, astfel încât nu ne utilizăm acest potenţial valoros pe care îl avem şi, în consecinţă, performanţele educaţionale (ex. testele P.I.S.A.) sau de inovaţie/competitivitate economică ale ţării nu se ridică la nivelul potenţialul pe care îl avem ca ţară. Dacă vom reuşi să ne creştem încrederea unii în alţii, astfel încât să cooperăm mai eficient, atunci vom putea să ne mobilizăm potenţialul bun pe care îl avem şi, astfel, ţinând cont de mărimea teritoriului şi populaţiei, să fim una dintre cele mai influente ţări la nivelul Uniunii Europene.”

Cercul de încredere în România este foarte mic, în general. De la legislație și până la practica de zi cu zi, cel nou este un potențial infractor. Să fim atenți și să fim precauți. Altfel suntem naivi.

O explicație posibilă a acestui fapt vine de la Vintilă Mihăilescu, psihosociolog și antropolog cultural: 

”Suntem o societate țărănească, orală, a relațiilor directe, interpersonale”. 

Practic, doar cei din cercul imediat de interacțiune sunt de încredere. Orice ”străin” din afara acestuia este un potențial pericol. În momentul de față România este cam juma-juma la țară și la oraș și timpul de când am fost relativ alfabetizați este destul de scurt. Am folosit cuvântul ”relativ” pentru că numărul analfabeților funcțional este extrem de mare. Încrederea este la noi rezultatul unei legături directe, contează că ne-am văzut și am stat de vorbă. Până când nu ne împrietenim puțin suntem încă necunoscuți, deci e un pericol. 

Cândva am oferit telefonul unei doamne pe stradă. Mi-l ceruse ca să poată suna pe cineva. Mi l-a dat înapoi. Altădată am oferit o bancnotă de 100 de lei celor care ridicau gunoiul suplimentar de la mine pe stradă și am așteptat să-mi aducă cei 50 de lei rest. M-au întrebat râzând când mi-au adus restul: ”Cine v-a învățat, doamnă, să aveți încredere? Dacă nu ne mai întorceam cu banii?” Diferența între încredere și naivitate a fost calculată. Poate că mi-am supraestimat resursele când m-am gândit că o plachez pe doamna care a vorbit de la telefonul meu, bine că nu a fost cazul să o fac, iar de la cei cu gunoiul luasem numărul mașinii. 

Dacă în viața de zi cu zi putem crede că riscăm mai mult având încredere în necunoscuți, într-un cadrul de muncă pericolul este mult mai mic. Teoretic au fost cu toții verificați înainte. Cooperarea se bazează pe încredere și succesul se poate obține doar atunci când cooperăm. 

Câteva elemente importante pentru creșterea încrederii la muncă: 

 

Recunoașterea rezultatelor 

Sunt mulți care cred că dacă îi spui unui coleg și ceea ce a făcut bine, acesta și-o va lua în cap. Aș putea face o listă cu toate zicătorile care susțin asta, dar nu-mi plac, așa că nu le voi trece în revistă aici. 

 

Provocarea

Dacă o activitate este prea simplă sau repetitivă, intervine plictiseala. Dacă depășește posibilitățile, ea nu va fi menținută, pentru că va cauza frustrare. E destul de greu de obținut echilibrul între cele două, dar este imperios necesar. 

Ne putem asigura că obținem asta dacă susținem oamenii să învețe, să cunoască, să se dezvolte și dacă le recunoaștem contribuția la îndeplinirea obiectivelor. 

 

Libertatea de acțiune 

Oamenii au nevoie să-și pună în aplicare creativitatea. Au inițiativă. Oamenii trebuie să știe de ce facem ceea ce facem, ce avem de făcut și care sunt rezultatele pe care vrem să le obținem. În momentul în care le explicăm exact și cum anume să facă fiecare lucru, le blocăm avântul. Te rog să înțelegi că știu că e important să existe reguli și disciplină, vorbesc de micromanagement, o trăsătură des întâlnită în mediul de afaceri din România, care vine tot din lipsa de încredere. În multe din companiile cu care am colaborat, dintre cele mici sau mari, există această tendință de imixtiune până la cele mai mici detalii. Mie mi se pare contra-productivă. 

Îți dau un exemplu de la Ritz-Carlton, lanțul hotelier. Înainte să te gândești ”nu se poate pentru că”, te invit să fii creativ și să vezi în ce condiții și ce anume ar fi aplicabil. La Ritz-Carlton există o autonomie de 2000 de dolari, sumă pe care un angajat, o lady sau un gentleman (deviza Ritz-Carlton este ”We are ladies and getlemen serving ladies and getlemen”) o poate cheltui pentru satisfacția unui client fără să ceară aprobarea unui manager. Sumele nu se cheltuie, dar această libertate duce la servicii excepționale. Exemplul meu preferat este următorul: o familie aflată la un hotel Ritz-Carlton în Berlin pleacă acasă și uită ursulețul fetiței. El a fost găsit și returnat. Până aici nu e nimic extraordinar. Ce face diferența e faptul că ursulețul a fost însoțit de fotografii prin hotel împreună cu personalul, din dorința de a-i transmite fetiței că nu a fost singur în lipsa ei. 

 

Suspicios, încrezător sau naiv? În ce categorie crezi despre tine că te afli? 

Când vorbesc despre subiect în anumite medii, sunt unii care vin cu contraexemple despre colegii lor de muncă, despre prietenii lor, despre oamenii cu care se înconjoară. Sunt convinsă că experiențele lor sunt foarte reale. Sunt tratați mizerabil de către cei cu care ar trebui să colaboreze. Decizia de a rămâne în mediul acela le aparține, tot așa și credința pe care o au că ”peste tot e la fel”. 

Eu cred că suntem datori să ne căutăm mediul care ne permite să ne exprimăm cel mai bine întregul potențial. Știu sigur că sunt locuri și oameni care ne merităm și sunt sigură că merităm asta. 

Întregul concept al caietului după cum cred că bine ai văzut până acum este despre a lua deciziile corecte, la timpul corect, de a acționa responsabil pentru propria noastră stare de bine. Suntem răspunzători doar pentru faptele noastre, răspunsul celorlalți este responsabilitatea lor. Doar că noi putem decide dacă mai stăm sau nu în preajma lor.