Te îmbrățișezi pe tine când îmbrățișezi pe cineva 

Durata scrierii pe tema asta a fost invers proporțională cu simplitatea subiectului. Ar fi trebuit să zic extrem de scurt: îmbrățișează oamenii cât mai des, pentru că îți va fi mult mai bine: te ajută să te conectezi, crește sentimentul de siguranță, scade stresul. Acuma sunt sigură că știi mulți oameni care stau în îmbrățișare mai puțin de o secundă. Așa eram și eu. În răstimpul acela scurt nu se întâmplă mai nimic. Ar trebui să fii conștient/ă că faci asta și să-ți dai voie să fii acolo. Acceptându-l pe celălalt te conectezi cu tine și poate că asta e ceea ce te sperie sau te deranjează. Știu persoane care atunci când trec prin emoții puternice spun: ”nu mă lua în brațe acum, că mă bufnește plânsul”.  

În rarele momente când eu reușeam să plâng, o făceam doar atunci când frustrarea nu mai putea fi ținută în frâu. Îmi dădeau lacrimile când mi se părea ceva nedrept sau când mă simțeam neputincioasă. Tristețe?! Un sentiment relativ necunoscut și, cu siguranță, deranjant, mai bine să-l evit. Aveam o bună prietenă pe care am rugat-o la un moment dat să mă țină de mână ca să pot plânge. A trecut mult timp și poate că ceea ce-ți spun e ceva ce tu ai depășit cu mult timp în urmă. Cuvintele mele vor rezona cu cei ce preferă să creadă că plânsul și tristețea sunt dovadă de slăbiciune. 

Efectele izolării 

Teoretic, ai putea sta în casă mult și bine și totul ar fi funcțional. Legătura ta cu lumea s-ar putea face exclusiv prin intermediul platformelor online. Nici măcar nu ai neapărată nevoie de cash, dacă ai un card bancar, el pare că funcționează ca-n povești, un fel de sac fără fund. Asta până dai de limita creditului, dar nu e nevoie să se ajungă până aici, poți chiar să și muncești de la distanță, iar el se alimentează. 

Am experimentat izolarea când am avut dificultăți din cauza durerii de spate și a unei răceli – apropo, oare de ce spunem ”am răcit” când noi devenim din ce în ce mai fierbinți atunci când avem guturai? – nu aș fi fost atât de sigură că e posibil. Am comandat până și de la farmacie niște produse și mi le-au adus cei de la Glovo. Mâncare, ce să mai zic? Extrem de simplu! Cumpărături, păi sunt chiar mai multe opțiuni, pote fi și Glovo, dar și Bringo. Le-am experimentat pe amândouă și sunt excelente. Doar că există și un dar… 

Conectarea cu emoțiile celorlalți

Suntem făcuți să ne fie bine atunci când suntem împreună cu alți oameni. Ajută și animalele de casă, dar este de preferat să fim alături de semenii noștri. Avem nevoie de căldura lor, de a împărtăși, de a comunica. Sunt deja destul de multe studii cu privire la efectele negative ale însingurării. Se discută despre variante optime cu privire la locuitul în comunități pentru persoanele care ies din activitate și nu mai merg la serviciu. Instituționalizarea bătrânilor poate fi o măsură benefică, dar varianta cea mai bună ar fi organizarea de spații de locuit care să poată oferi și intimitate, dar și câteva spații comune, astfel încât singurătatea să nu fie resimțită. Diferența la aceste sisteme de comunități ar fi că cei care se decid să se mute ”împreună” pot fi persoane care deja se cunosc. De asta le tot spun prietenilor că ar trebui să ne gândim deja cam cum să facem și am explorat posibilitatea de a cumpăra un bloc sau de a face ceva de la zero din niște containere. Cu toții spun că mai este timp, că e prea departe să ne gândim deja la asta, că nu are rost să ne stresăm 

Dificultățile pe care le experimentăm în legătură cu empatia și compasiunea provin din disconfortul pe care îl avem în legătură cu propriile noastre emoții. Tentația pe care o avem este mai degrabă aceea de a ni le bloca. Este tulburător să simțim, așa că mai degrabă facem rapid ceva să trecem peste. Iar asta se întâmplă doar pentru că avem senzația că dacă simțim ar trebui să ne și atașăm de emoția respectivă. Devenim emoția respectivă și afirmăm ”sunt speriat/ă”, ”sunt trist/ă” în loc de a accepta faptul că este ceva trecător, un lucru pe care îl simțim și care nu este ceea ce suntem noi. Am putea spune: ”simt tristețe” sau ”simt frică”. Mintea nu prea face diferență între ceea ce e adevărat și ce nu, tinde să ne creadă pe cuvânt și prin cuvinte, astfel încât se hrănește și produce senzații funcție de ceea ce îi spunem. 

Când suntem în disconfort în legătură cu emoțiile noastre ne pot deranja emoțiile celorlalți. Acesta este motivul pentru care ne repezim să dăm sfaturi sau soluții când cei din jurul nostru vin să ne spună că trec prin ceva care-i sperie sau care-i doare: ”stai liniștit” sau ”ia un medicament” sunt cele mai comune afirmații pe care tindem să le facem, deși am putea spune: te înțeleg, cred că ți-e greu, ce ai nevoie de la mine, cu ce pot să te ajut. Pentru că vrem ca celălalt să înceteze, durerea lui să dispară, pentru că ne doare și pe noi.

De asta e și foarte dificil atunci când noi trecem prin ceva dificil să ne găsim partenerul potrivit de discuție, care doar să fie acolo, care doar să ne facă să avem încredere în forțele noastre, care să fie calm și care să ne conțină. În general, când povestim cuiva despre un lucru greu sau grav, ajungem să îi oferim noi confort. Ar fi de preferat să știm către cine ne ducem atunci când vrem să povestim ceva. Nu pentru că trebuie să ținem secret, ci pentru că avem nevoie de cineva care ”să ducă”. Care poate trece prin emoția care îi este provocată, dar care nu se va atașa de ea, care ne va învesti cu încrederea de care avem nevoie, care ne va spune ”poți să treci prin asta” și care ne va îmbrățisa apoi. 

Cele mai emoționante imagini pe care le-am văzut din Australia în perioada incendiilor au fost cele cu animalele sălbatice, canguri sau urși koala, care îi îmbrățișează pe oamenii care se apropie de ele să le salveze. Am văzut și o filmare cu un ursuleț koala care o ține de mână pe femeia care îi să bea apă dintr-o sticlă. Doamna aceea îl ia apoi în brațe și îl duce la mașină, învelit în bluza pe care ea și-a scos-o de pe ea. Ursulețul scoate niște sunete de parcă ar plânge. Mi-au dat lacrimile și mi s-au înmuiat picioarele. 

Empatia este capacitatea de a înțelege și de a simți cum se simte celălalt, iar la compasiune se adaugă și dorința de a acționa într-un fel pentru a produce un efect pozitiv. 

Cu o îmbrățișare se schimbă lumea 

Au fost cercetători care au început să se întrebe care e chimia din spatele acestor acțiuni. Și când zic chimie mă refer la știință. Se știa că în momentul în care un animal (mamifer) se simte în siguranță atunci când se apropie un alt animal de el, crește nivelul de oxicitocină (sau ocitocină, hormon peptidic produs în hipotalamus). Până prin anii 2000 nu se făcuseră studii cu privire la hormon și interacțiunea socială la oameni. A făcut-o Paul Zak. Până atunci se insitase doar pe rolul pe care îl avea în naștere (dilatarea colului și contractarea musculaturii uterului) și în producerea lactației.

Paul Zak a făcut experimente cu privire la  efectele oxitocinei în creștrea moralității, a empatiei, a încrederii și a colaborării, inclusiv economice și a denumit hormonul ”molecula morală”. Ca urmare a studiilor sale, Paul Zak a primit numele de Doctor Love.

 

Oamenii au tendința de a răspunde comportamentului celorlalți. Atunci când cel din fața lor se apropie cu bune intenții și demonstrează prin acțiuni concrete dorința de colaborare, ei răspund cu bunătate. În cazul în care ar fi mai mulți cei care inițiază acțiuni pozitive, s-ar crea un cerc virtuos. 

Realitatea este puțin diferită. Sunt mult mai mulți cei care doar răspund și nu inițiază. De unde e teama? Frica de respingere, de ridicol, dorința ca celălalt să se manifeste mai întâi pentru ca totul să fie clar și să nu cumva să riscăm nimic. Dacă am primi ocitocină sub o formă sau alta, am începe să schimbăm lumea. 

 

Numărul optim este de opt îmbrățișări pe zi. Opt situații în care să ne apropiem cu adevărat de celălalt și de noi înșine. Opt ori cinci secunde fac 40, sub un minut. Pentru prosperitate, numărul ar fi de 12.

Cum ar fi să-ți dăruiești posibilitatea de a schimba lumea, cu câte un minut pe zi? 

Te îmbrățișez!