Una dintre cele mai păguboase exprimări este aceea prin care ne permitem să pretindem o relație de posesie în legătură cu timpul. ”Nu am timp” este ceva ce spunem des, de fiecare dată la fel de inutil. Este imposibil să deținem timp. Nu de alta, dar el nu există. Este doar o formă prin care aproximăm trecerea, mișcarea. 

Spunem că timpul fuge, zboară sau stă pe loc. Mai zicem și că e important, că e scump, că e o resursă.

Ce e timpul, de fapt? 

Pe măsură ce ne maturizăm, senzația de trecere mai rapidă a timpului devine din ce în ce mai neplăcută. Ne aducem aminte de copilărie când parcă ziua era cu mult mai lungă decât acum. Ziua trecea în secvențe de prezent, iar acum ea ni se scurge printre degete, suntem prea mult în capul nostru, prinși între gândurile despre trecut sau cele despre viitor. Între luni și vineri parcă totul se comprimă. Singura diferență față de copilărie este modul în care percepem evenimentele din jurul nostru, ne-am obișnuit cu cele mai multe dintre ele, lumea ne oferă atât de puține lucruri, stăm mai mult în capul nostru, în loc să o savurăm cum se cuvine. În copilărie erau multe lucruri care ne surprindeau, acum avem pretenția ca ceea ce se întâmplă să fie spectaculos ca să ne capteze atenția. Am ajuns să pretindem ”experiențe” pentru că ne plictisește tot, dar e doar pentru că suntem în altă parte decât unde am puteam alege să fim, adică în prezent. Cuvântul magic: atenția. 

Există numeroase studii despre cum evoluează relația noastră cu timpul pe parcursul vieții. Ni se pare că timpul trece mult mai repede pe măsură ce înaintăm în vârstă și sunt motive reale pentru care avem impresia asta, motive fizice. Într-un articol publicat pe platforma Quarz, Adrian Bejan explică:

”Timpul pe care îl experimentăm reprezintă schimbările pe care le percepem în stimulii mentali. Este funcție de ceea ce vedem. Așa cum se schimbă timpul în care percepem imaginea mentală și rapiditatea imaginilor pe care le vedem, tot așa se schimbă și percepția noastră asupra timpului. În general, avem fiecare propriul timp în mintea noastră care nu are legătură cu trecerea propriu-zisă a orelor, zilelor sau anilor.”

Timpul mental este influențat de numărul de imagini mentale care se formează în creier și care sunt organizate de către acesta. Treptat, aceste imagini se procesează diferit. Odată cu vârsta, viteza cu care sunt procesate imaginile scade din cauza transformărilor fizice care au loc în ochii noștri și în creier, iar odată cu îmbătrânirea avansată, apare și degradarea căilor de transmitere. Și această schimbare duce la percepția că timpul trece mai repede. Un alt factor important este curiozitatea cu care privim lumea. Ni se pare că am mai văzut, că am mai trăit, sau, și mai trist, suntem preocupați de alte lucruri din mintea noastră. Oboseala este un alt factor. Dacă suntem odihniți, timpul trece mai încet.

Noi trecem și nu timpul

Am avut dintotdeauna o relație complicată cu timpul. În copilărie era foarte simplu, el nu exista. Sau era ceva ce apărea în limbajul adulților din jurul meu, dar avea un impact redus asupra mea. Îmi permiteam să fac abstracție de el și să mă refugiez într-o lume numai a mea. Citeam fără să am nicio noțiune cu privire la timp, realizam că trebuie să fac ceva doar atunci când lumina scădea suficient de tare încât literele începeau să se amestece între ele pe pagină, iar eu trebuia să mă ridic și să aprind lumina. 

Am avut o gripă urâtă de tot acum ceva timp. Două săptămâni acasă și aș fi putut scrie un tratat despre psihologia vârstelor, pentru că am avut impresia că am trecut prin toate, poate că m-a ajutat și febra cauzată de gripă să delirez mai bine. 

Am avut, pe rând, de la 10 ani la 100 și mai că mi-a venit să și mor în răstimpul ăsta de vreo două ori: o dată când am tușit până când m-am sufocat și încă o dată când m-au durut atât de tare oasele, dar atât de tare, încât m-a bufnit plânsul. Știu, și eu credeam la fel despre gripă, că este o afecțiune virală ș-atât, ce face lumea așa de mult caz de ea. Dar iată că m-a dărâmat! Pe de altă parte, mi-a prins bine, mi-am dat seama mai târziu, cred și creierul mi-a fost lovit și nici măcar n-am prea gândit prea bine. 

Am simțit că am vreo 10 ani  – poate că era o amintire cu o gripă avută pe la vârsta aceea, știu că am delirat atunci din cauza temperaturii ridicate. Cele patru zile cât nu m-am putut ridica din pat am avut senzația că știu să-mi fac un ceai, dar nu prea sunt în stare, aș vrea să mănânc ceva, dar nu știu cum se face și nici nu mă pricep. 

Am trecut  apoi prin adolescență, perioada aceea când eram singură și singura în suferință, cu lumea la distanță mare față de mine, neînțeleasă de nimeni și nervoasă pe toată lumea. 

Apoi am sărit brusc pe la 70-80 de ani, încă relativ în putere, cu drame existențiale mari, tot în suferință, dar cu speranța izbăvirii. Noroc cu Iris Apfel că am trecut și peste 90 de ani, am văzut documentarul despre ea pe Netflix și îl recomand din tot sufletul. Este despre asumare și dorința de a face viața cât mai interesantă. M-am uitat cu mare bucurie la explozia de culoare. 

Am ajuns apoi la splendida vârstă de aproximativ 50 de ani, cu angoase și mai mari, cu ezitări și temeri de tot felul, cea mai dificilă dintre toate. Am stat puțin aici, oglinzile au fost cei mai mari dușmani ai mei, mă apuca groaza de fiecare dată când îmi vedeam fața. 

Am încheiat periplul pe la luminata vârstă de 30 și de ani, vârsta potențialului și a împlinirii, m-a ajutat mult că mi-am vopsit părul și absența firelor albe a îmbunătățit mult aspectul tern al tenului meu. Evident, doar lipsa aerului curat mă făcuse atât de palidă. 

Fiecare vârstă cu înțelepciunea ei și dat fiind faptul că eu le-am cam experimentat pe toate, cred că vârsta mijlocie este cea despre care lumea nu prea vorbește sau despre care nu știe ce să spună. Nici cei sunt în faza asta (40 – 60) și nici restul. Îmi aduc aminte foarte clar că atunci când aveam 20 de ani eram convinsă că peste 40 de ani nu mai ai ce aștepta, poate doar nepoții și moartea, sigur în ordinea asta. Cei mai mulți dintre noi consideră că nu prea e nimic de zis. Tinerii au potențial, bătrânii au o viață în spate, dar cei care sunt între viitor și trecut sunt plictisitori. Lipsa lor de atractivitate vine din faptul că sunt prea puțin interesați de ceea ce pot face și se concentrează strict pe a se plânge de șansele pe care le-au pierdut. I-am auzit pe mulți spunând că ar pleca din țară dacă ar avea până în 30, chiar și până în 40 de ani, dar că la vârsta asta nici măcar nu mai suntem în stare să emigrăm, pentru că nu mai are nimeni nevoie de noi; că nu putem s-o luăm de la cuțit și furculiță, ceea ce e foarte adevărat, doar că nu ne scutește de a face lucruri valoroase în continuare aici. Măcar pentru noi înșine. Parcă la niciuna dintre celelalte etape de vârstă nu sunt mai zgomotoase lamentările despre lipsa de șanse și conjunctura nepotrivită și expresii de genul ”ce-aș fi fost dacă”.

Rezonez foarte ușor cu toate categoriile de vârstă. Mă ajută atât memoria, pentru vârstele pe care le-am parcurs deja – n-am uitat că am fost adolescentă, n-am uitat că am fost mamă tânără -, cât și capacitatea de a mă pune în situație pentru vârstele care vor urma, îmi pot imagina cum e să te bucuri că te doare ceva când te trezești dimineața pentru că înseamnă că ești încă viu. 

Sunt foarte atentă la modul în care folosesc cuvintele și consum destul de mult analizându-i și pe cei din jur. Avem fiecare dintre noi propria înțelegere a unor termeni, de aceea este foarte important să verificăm dacă vorbim despre aceleași lucruri atunci când ne referim la noțiuni abstracte. Cuvintele sunt coduri. Până și un cuvânt simplu ca ”roșu” ne face să ne gândim la lucruri diferite, pe unii dintre noi la iubire, pe alții la inimă, pe alții la sânge, unii la crimă, darămite cuvinte ca fericire, viață, sens. Cuvântul ”problemă” mi-a dat de furcă.  De câte ori mama spunea ”avem o problemă”, intram în panică. Apoi venea cu detalii și, de obicei, nu era chiar atât de grav, dar tot mi-era greu să-mi stăpânesc anxietatea când o auzeam. Cu toți cei cu care interacționez, colegi sau prieteni,  am înlocuit cuvântul ”problemă” cu ”situație”, mi se pare mai puțin grav, parcă oamenii sunt mai deschiși și mai dispuși să se concentreze pe a rezolva, pe a căuta soluții și nu pe a găsi vinovați pentru problemă.  

O altă schimbare s-a produs când am înlocuit ”provocare” cu ”șansă”. Primul mă duce cu gândul la luptă, chin, străduință, cel de al doilea la deschidere, oportunitate, îmbunătățire. Cred că dacă am reuși să vedem situația în care ne aflăm la mijlocul vieții și să ne-o asumăm cu totul, am avea mai multe șanse de a fi mai bine în și cu viața noastră. Perioada 40-60 nu e un fel de no man’s land între trecut și viitor, un timp al expectativei, este chiar timpul în care ne putem atinge potențialul maxim. Sigur că se poate întâmpla și mai târziu, dacă tot am menționat-o pe Iris Apfel, ea a început să apară pe coperțile revistelor de modă după ce a împlinit 90 de ani, doar că nu avem nicio garanție că vom fi la fel de longevivi și la fel de întregi la minte ca ea. Tot Iris spune despre ea că e o ”geriatric starlet”, da, și simțul umorului ajută la păstrarea minților în bună stare. 

Expresia ”între două vârste” face referire la cineva care nu este nici prea tânăr, nici prea bătrân. Cândva am auzit un comentariu care m-a deranjat, despre o doamnă de vreo 40 de ani, ceva de genul că e în vârf, ceea ce urmează este doar declinul. Important este să nu fie asta impresia noastră despre noi, să nu capitulăm din cauza a tot ceea ce avem senzația că am fi putut face mai bine sau diferit. Trecutul este ceva ce nu mai putem schimba, singura noastră este cea pe care o avem în prezent, aceea de a face din noi înșine cea mai bună variantă a noastră. 

Suntem în mod diferit nesiguri la toate vârstele pe care le avem: în adolescență ne simțim datori să ne opunem părinților și să ținem cont de cei din grupul nostru, în tinerețe suntem presați să ajungem cât mai aproape de ceea ce ne-am propus, la maturitate ne punem întrebări dacă am făcut bine, dacă am ales bine și ajungem să ne resemnăm la bătrânețe când nu vom mai fi siguri dacă ne aducem aminte ce anume ne-am dorit, de fapt. Cred că vârsta cea mai bună în care să nu ne mai comparăm cu cei din jur și să avem încredere în noi și ceea ce putem deveni noi pentru noi este tocmai la maturitate. Avem o groază de experiență acumulată, suntem stabili, e cel mai bun moment în care să conștientizăm și să ne asumăm responsabilitatea. 

Gestionarea timpului 

„Azi e deja joi si mi se pare că abia acum a început săptămâna!”, „Nici nu știu cum a trecut timpul, a trecut și luna martie!”, „Nu mă mai descurc să le fac pe toate, nu îmi mai ajunge timpul!” … sunt replici pe care le auzim aproape în fiecare zi.

Este des comentată impresia generală că lucrurile se întâmplă cu o viteză din ce în ce mai mare și că asistăm la o contractare a timpului. Este adevărat, lucrurile se schimbă din ce în ce mai rapid și accesul la informații este mai facil decât oricând. Modul în care suntem bombardați cu informații de tot felul ne provoacă în permanență să ne mutăm de pe un mijloc de comunicare pe un altul. Este dificil să alegem canalele de informații pe care dorim să le lăsăm deschise, teama de a nu pierde ceva ne face să ne dorim să fim accesibili în permanență.

S-au scris munți de manuale despre Time Management, despre eficiența și eficacitatea planificării. Au apărut agende de tot felul, de la varianta clasică a unui organizator pe hârtie și până la aplicații complicate care fac legătura între toate dispozitivele fixe și mobile cu care lucrăm. Din perspectiva utilizatorului și a timpului ca resursă, acestea sunt eficiente pentru a păstra o oarecare ordine în desfășurarea evenimentelor însă lupta cea mare se duce înaintea introducerii tuturor acestor evenimente în calendar. Mai exact, atunci când  stabilim ce și cum planificăm. Provocarea cea mai mare este de a ști ce este cu adevărat important de planificat. 

O sumă de roluri

Eisenhower concepe diagrama care împarte sarcinile în patru cadrane funcție de două dimensiuni: importanță și urgență și consideră că „ceea ce e important e rar urgent iar ceea ce e urgent e rar important!“. Stephen Covey reușește în „Eficiența în 7 trepte” („Seven Habits of Highly Effective People) să transmită o înțelegere superioară a conceptului de planificare funcție de toate rolurile pe care o persoană le are în viața sa de zi cu zi, pornind de la acelasi concept. Cred că sunt aproape 20 de ani de când am citit pentru prima dată „Eficiența în 7 trepte”. Orice coleg sau cunoscut care îmi cere o listă de lecturi pentru dezvoltarea personală primeste în selecția respectivă și această carte de căpătâi pentru înțelegerea fenomenului.

Această modalitate de planificare și organizare a timpului este, cu siguranță, mult mai eficientă. Pentru că individul poate fi complet numai în măsura în care își privește existența ca pe un întreg. Orice încercare de a separa în totalitate rolurile sau multiplele fațete cu care o persoană traversează existența sa este sortită eșecului. Avem felurite roluri și atribuții în familie, cu prietenii și cunoștințele apropiate și în cariera noastră, tot atât de bine cum suntem responsabili și pentru noi înșine. În cazul în care privim timpul ca pe o resursă și ne concentrăm pe linearitatea acestuia, putem greși substanțial.

Pretenția de a trăi în prezent

Cultura vestică este într-o relație de ambivalență față de timp: pe de o pe parte pretinde că îi înțelege importanța și că își bazează deciziile funcție de impactul acestora în timp, iar pe de alta parte orientarea sa este pe un termen foarte scurt.  Hofstede a introdus ulterior cea de-a cincea dimensiune, funcție de orientarea față de timp, atunci când a studiat și descris dimensiunile culturale. Conform cercetărilor sale, orientarea pe termen lung poate fi regasită numai la popoarele din estul îndepărtat, vesticii având o orientare pe termen scurt, care presupune concentrarea pe trecut și pe prezent, fără a lua suficient în considerare impactul pe termen lung al acțiunilor. Dar nu mâine. Și nu în trei ani. Sau într-un cincinal, durata maximă pentru care se fac predicții sau se stabilește misiunea în companiile occidentale (unele).

Aceasta pretenție de „a trăi in prezent”, fără a lua în considerare viitorul sau considerându-l mult prea îndepărtat pentru a i se da atenția pe care o merită, este în totală contradicție cu acel „trăit în prezent” al înțeleptului asiatic, care vede corespondența între prezentul trăit în vederea obținerii de rezultate cu impact și viitorul în care le proiectează.

Da, viitorul nu poate fi prezis, dar dorința de a influența acel viitor și dezideratul de a avea un impact pozitiv asupra acestuia ar trebui sa constituie elementele principale ale ecuației.

Filosofia lui „acum”

Cum ar fi dacă ne-am raporta la timp doar ca la o dimensiune? Una ca toate celelalte? Fără să ținem cont de trecerea acestuia? Ce s-ar întampla în momentul în care am lua în considerare doar rostul sau impactul pe care îl vor avea acțiunile pe care le întreprindem? În momentul În care am acționa pentru dezvoltare și desăvârșire fără să ținem cont cât timp anume ar dura acest lucru? 

Astfel ar trebui să ne concentrăm pe efecte și pe impact. Mai mult decat atât, ne-am concentra asupra motivației și a sensului pentru care facem anumite lucruri. Cum s-ar comporta o companie care este interesată cu adevarat să aibă o viață cât mai lungă și de impact, conștientizând că lucrurile sunt într-o continua schimbare? Și cum ar fi un angajat al acestei companii, care și-ar dori să contribuie și el la acel impact? În timp. În foarte mult timp, astfel încât și copiii lui să poată avea șansa de a lucra în aceeasi companie. Și-ar dori asta pentru ei?

Trăirea timpului ca dimensiune ne-ar face, poate, mai atenți la acțiunile pe care le întreprindem și la efectele pe care le au acestea asupra celor din jurul nostru. Și ne-ar ajuta să găsim mai mult sens în ceea ce facem. Ne-ar ajuta să înțelegem că investiția adevarată începe în momentul în care ne acceptam existența completă și totală, în absența vectorului liniar timp. „Sunt ceea ce sunt acum” ar include și ceea ce am fost și ceea ce voi fi. Orice actiune pe care o întreprind acum are un impact asupra viitorului meu și al celorlalți. Orice acțiune are consecințe.

Vesticii au tendința să separe prezentul de legătura imuabilă pe care acesta o are cu viața. Pretind că au înțeles filosofia lui „acum” prin a face „orice” în acest moment pentru beneficii imediate sau extrem de rapide. Timpul există doar în capul nostru și nu se mișcă. Doar noi ne schimbăm, noi trecem și nu timpul. Raportându-ne astfel la timp, liniaritatea lui nu-și mai are rostul. Avem astfel șansa de trăi timpul în simultaneitatea lui, integrând trecutul, prezentul și viitorul în existența noastră.