Modul în care evaluăm succesul sau eșecul ține de cum ne poziționăm față de exterior. Viața din afara noastră ne dă sistemul de măsură și noi decidem dacă ne raportăm la el sau nu. Scopul nu este de a obține rezultatele cu care i-am putea impresiona pe ceilalți, ci să devenim noi o versiune din ce în ce mai bună a noastră. Rezultatele noastre sunt cele care ne fac să fim mândri în legătură cu noi înșine și cu progresul sau impactul nostru asupra lumii.  Cum ajungem la ele? Cum sperăm că le vom obține? 

”Gândirea optimistă reflectă credința unei persoane că va găsi căile sau modalitățile către îndeplinirea obiectivelor pe care le are și că va fi motivată să utilizeze aceste modalități. Noi considerăm că speranța, astfel definită, servește la crearea stării de bine a oamenilor”.  

Teoria speranței (Hope Theory, A Member of the Positive Psychology Family), C. R. Snyder, Kevin L. Rand, & David R. Sigmon

Cele două componente sunt extrem de clare: pe de o parte avem capacitatea de a căuta și de a găsi CARE sunt posibilitățile să ajungem unde ne dorim și pe de altă CUM găsim motivația de a depune toate eforturile necesare. 

”Este important de subliniat că gândirea optimistă necesită atât capacitatea de a găsi posibilități care să funcționeze cât și energia de a le pune în aplicare. De aceea speranța este ”o stare de motivație pozitivă care se bazează pe un sentiment interactiv care derivă din succesul următoarelor lucruri: (1)  agenție – agency (energie direcționată către scop) și (2) căi – pathways (planuri de îndeplinire a obiecțivelor)”  (Snyder, Irving, & Anderson, 1991, p. 287). În progresul gândirii optimiste în secvența de îndeplinire a obiectivelor, ipoteza noastră este că descoperirea căilor sau modalitților crește energia, ceea ce, în schimb, determină descoperirea și a altor modalități, șamd. Astfel încât gândurile cu privire la modalități și agenția oferă susținere și iterează  pe parcursul unei secvențe cognitive îndreptate către îndeplinirea obiectivelor”  (vezi Snyder, Harris, et al., 1991). 

Când vorbim de planuri și obiective, tindem să ne gândim la lucruri care țin mai degrabă de activitatea profesională, doar că eu mă refer la speranță și în context personal: speranța de însănătoșire atunci când ai o situație de sănătate complicată, speranța că te vei descurca în noua relație, speranța de mai bine, în general. Pentru că o bună perioadă de timp s-a vorbit numai despre succes, au apărut din ce în ce mai multe evenimente la care se vorbește de eșec, despre cum ai trecut peste el sau prin el. Am participat de la primul eveniment despre care am aflat: Fail’d de la București, organizat de către Cătălin Luchian. Mi-a plăcut așa de tare, că am vorbit și la Brașov și la Alba Iulia. Cătălin s-a mutat între timp din țară, dar au apărut ”Fuck Up Nights” și ”I Love Failure”, construite pe același model. 

My name is Tony and I have failed

Așa a început prezentarea mea. Am vrut să vorbesc și eu la un eveniment la care oamenii sunt ceva mai pregătiți să se ia mai puțin în serios. 

Primul meu epic failure s-a petrecut când am dat la facultate. Când am aflat rezultatul, m-am prăbușit cu zgomot și cu o migrenă însoțită de temperatură. Nu eșecul în sine m-a afectat atât de tare, cât surpriza pe care am avut-o. Am picat la o diferență de sutimi, dar nu te întreabă nimeni cu ce medie ai intrat, ci doar dacă ai reușit sau nu. După cum știi deja, m-am repliat cu rapiditate, am migrat către o facultate tehnică, am studiat design și mobilă de artă. Când am terminat, în 1994, am reconfigurat din nou traseul. Nu am lucrat nici o zi în domeniu, am ajuns imediat la menirea mea principală, de a ajuta oamenii să se descopere, pe ei și legătura lor cu lumea.  

Nevoia de a găsi o logică a faptelor ne-ar putea face să credem că traseul pe care l-am avut eu a fost pre-determinat. Nu cred în exprimări de genul ”așa a fost să fie”, cred în ”așa am ales” sau, mai bine zis, ”atât m-am priceput să fac”. 

Visul meu a fost mereu acela de a scrie romane. L-am început pe primul pe la vreo 12 ani, noroc că am fost dotată cu ceva bun-simț și realism, că l-am distrus de îndată ce mi-am dat seama cât e de prost. Nici măcar nu l-am arătat nimănui. Nici măcar nu-l pot considera primul epic failure din viața mea, atâta vreme cât nu-mi propusesem mare lucru cu el.  Cel de al doilea roman a fost scris în perioada 96-97, după ce s-au publicat statisticile îngrozitoare despre avorturile ilegale din România comunistă. Ceea ce ar fi trebuit să fie un succes, din punctul meu de vedere și al celor care au citit manuscrisul, s-a dovedit a fi un eșec pentru vreo zece ani. În 96-97 nu se publicau autori români debutanți. Deloc. Sau aproape deloc, astfel încât mi-am băgat picioarele și romanul într-un sertar din care l-am scos abia după întâlnirea de 20 de ani de la liceu, când proful meu de română, scriitor la rândul lui, Ion Popescu Topolog, m-a forțat să promit în fața clasei că-l public. Ceea ce am și făcut.  (”Roșu”, editura Pastel, 2008)

În 2012 am publicat ”Doi”, un roman al unei dispariții din cauza neadaptării la societatea românească a unui director economic al unei bănci, care este gay. Am făcut documentare, am vorbit cu asociații de susținere a comunității LGBT, am spus o poveste care – credeam eu – merita citită. Wrong, din nou. A mișcat ceva, dar nu așa cum mi-aș fi dorit. Romanul e construit în două părți, prima scrisă din perpectiva soției celui dispărut, și cea de a doua din cea a lui. Aceleași fapte, două povești diferite. 

Am continuat să ”dau greș” cu romanele. Deși multă lume recunoaște că se uită la seriale polițiste, când vine vorba de literatură noir, sau crime, sau mystery&thriller, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Da, absolut toate cronicile (foarte puține) și toate comentariile pe care le-am primit au fost laudative: despre intrigă, despre personaje, despre situații, despre suspans, despre dialog.  

La mulți ani distanță de primul roman tipărit, în februarie 2020 sunt autorul lunii pe Libris , cea mai importantă platformă de vânzare de carte online. 

La Fail’d am vorbit despre cum am reușit să merg mai departe, chiar dacă am greșit. 

Mă străduiesc să nu cad niciodată în capcana de a renunța. Adevărul e că nici nu trebuie să mă străduiesc prea mult, sunt ușor hiperactivă și o pot lua de la capăt fără probleme. Mie mi-e greu să stau și nu să fac ceva. 

Am capacitatea de a vedea și lucrurile bune pe care le-am făcut.  Mă ajută mult energia aproape inepuizabilă de care mă bucur. Cred că de asta mă tolerează și prietenii, da, chiar dacă le spun adevărul. Pentru că se încarcă în prezența mea, cu tot realismul. Uneori mi-ar plăcea să pot spune ”totul va fi bine”, dar nu cred asta și nu pot. Totul va fi atât de bine cât va putea fi, depinde ce facem, ce alegem și de o tonă de noroc. Cei care cred că totul se rezolvă, cei care cred că ajunge doar să speri sunt naivi și nu optimiști. E gravă confuzia. Pot cel mult accepta că optimismul realist este o soluție viabilă. Asta înseamnă să ții cont și de ceea ce ar putea merge rău și să previi. Spre exemplu, un optimist naiv spune înainte de a merge la dentist: ”O să fie foarte bine, n-o să mă doară deloc”. Un optimist realist cere anestezie înainte de intervenție și când iese de la stomatolog, zice: ”A fost bine, putea să mă doară mai rău”.  

Mama mea e modelul meu de optimism 

De fiecare dată când ne luăm rămas bun îmi zice: ”Și să-ți meargă bine, din ce în ce mai bine”. O strâng tare de tot în brațe, pentru că știu că de fiecare dată când ne vedem e posibil ca ea să fie mai rău, din ce în ce mai rău. Boala de care suferă (demența senilă) nu merge niciodată înspre plus, ci doar spre minus, se pierd achiziții, se pierde trecut, o pierd pe ea câte puțin de fiecare dată. Accelerarea fenomenului de degenerare cognitivă a început când și-a rupt mâna.  

Noaptea se numără bolnavii

Liniile de triere sunt marcate cu verde, galben și roșu, în ordinea crescătoare a urgenței. În sala de așteptare sunt scaune și un televizor undeva, sus pe un perete. Cei care așteaptă cuminți pe scaunele albastre așezate ca la cinema sunt aparținătorii. 

Intrăm la triaj destul de repede. Mama primește un fotoliu pe rotile, în care o așezăm cu atenție. Privește înspăimântată în jur, o asigur că sunt acolo. Cea mai mare grijă a ei, noaptea la 11 când am plecat la spital era că nu și-a luat și proteza suplimentară. Dată fiind starea de confuzie, asistentul medical încearcă să determine cât de conștientă este. La întrebarea lui: ”Știți unde vă aflați acum?”, primul ei răspuns a fost abil și ne-a adus tuturor zâmbetul pe buze: ”Sunt aici, la dumneavoastră”. Când a mai insistat, a zis că se află la spital, după ce a privit atent în jur și a văzut brancarde cu accidentați.

În dimineața aceea am plecat acasă abia pe la patru. O fractură ușoară de humerus și o luxație. Probabil că a căzut în cele 10 minute cât eu am fost în curte să strâng rufele. Chiar dacă am schimbasem covoarele, redusesem aparent orice posibilitate ca ea să se împiedice, o rugasem să se deplaseze cu grijă, puterile mele au fost limitate. De aici vine durerea. Mă doare că o doare, mă doare să o văd împuținându-se pe zi ce trece, am senzația că dispare precum o hologramă, e din ce în ce mai firavă imaginea. 

Era vara lui 2018 și a trecut printr-un examen amănunțit o noapte întreagă: analize medicale, tomografie craniană, EKG, control intern, ecografie, control radiologic și ortopedic. Există oameni care fac minuni. Da, durează. Da, trebuie să ai răbdare. Da, trebuie să ai încredere. În ultima parte a periplului, chiar înaintea montării feșei pentru susținerea umărului, trecea pe lângă noi în fotoliul portocaliu manevrat atent de o infirmieră de acolo și ne făcea semn cu mâna. Zâmbind. Cu toată durea din mână, a spus când am plecat: ”bine că nu a fost mai rău”. 

Pesimism, optimism și realism 

Sunt oameni care, deși le merge destul de bine, reușesc să se plângă mai mai tot timpul de ceea ce le lipsește, tot așa cum există oameni care, deși au foarte multe provocări, reușesc să se bucure de lucrurile bune care se pretec în viața lor. Mama face parte din cea de a doua categorie. Aș fi vrut să fi moștenit optimismul ei ponderat. Eu nu și nu, se pare că am mers pe alte gene, a trebuit să mă lupt cu mine să scap de perfecționismul crunt, care m-a bântuit tot timpul. Nu aș zice că am fost pesimistă, mă legam însă de orice disfuncționalite și mă străduiam să o repar. Am vrut să schimb lucrurile. Permanent. Efortul de a le modifica sau de a le controla a fost întotdeauna mult prea mare. Și evident, nu avea cum să meargă. 

În ciuda greutăților prin care a trecut, mama a știut mereu să-și adune forțele și să mai facă un efort. Când au început să o doară foarte tare picioarele, dăduse ea peste o carte în care sunt explicate cauzele subtile ale bolilor și a găsit acolo că durerea de picioare confirmă că e vorba de o persoană care a muncit foarte mult în viață. A luat-o ca pe un diagnostic, iar eu am preferat să nu o contrazic, chiar dacă nu văd cauzalitatea, dar faptul că a muncit enorm este un adevăr. 

Este incredibil cât de grea a fost viața mamelor și bunicilor noastre. Uităm des și avem impresia că avantajele de care ne bucurăm acum au fost simplu de obținut. Bunica mea nu a avut mașină de spălat. Mama a avut, iar pe la mijlocul anilor 90 a avut și una automată. Când s-a născut Ada, spălam scutecele ei la o mașină obișnuită, de unde rufele se scoteau și se clăteau. Le storceam cu mâna. 

Credeți că vă puteți imagina viața fără mașină de spălat automată? Mie mi-e greu. Într-o fabuloasă prezentare la TED Women 2010, Hans Rosling vorbește tocmai despre impactul mașinii de spălat automate:  https://www.ted.com/talks/hans_rosling_and_the_magic_washing_machine 

”În ce constă magia lor? Mama mi-a explicat magia cu această mașină chiar din prima zi. Ea a spus: “Acum Hans, am încărcat rufele, mașina face treaba. Iar noi putem merge la bibliotecă.” Fiindcă asta este magia: încarci rufele, și ce obții din mașină? Obții cărți din mașini, cărți pentru copii. Așa a avut mama timp să-mi citească. Îi plăcea mult. Am primit abecedarul. Atunci mi-am început cariera de profesor, când mama avea timp să-mi citească. Și a avut cărți și pentru ea. A putut studia engleza, a învățat-o ca limbă străină. Și a citit tare multe romane, tot felul de romane diferite. Și am iubit mult, mult de tot această mașină.” – Hans Rosling

Mama a citit enorm. O vedeam cu o carte în mână de fiecare dată când avea puțin timp liber. De când a debutat boala nu a mai putut citi, capacitatea de atenție a fost grav afectată. Mai facem uneori rebus împreună. Mi-ar plăcea să-i citesc, dar nu se poate concentra. 

Care este moștenirea

Mamele noastre ne-au învățat că pot duce mult. În momentul în care ne plângem de viața noastră, încearcă să ne explice că ele au dus-o mai greu, că au suportat mai mult, că au făcut tot ce le-a stat în putință ca pentru noi să fie mai ușor.  Ce facem noi cu această posibilitate și ce le lăsăm fiicelor noastre? Poate că mai trebuie să treacă niște timp până când ele vor învăța diferența între compromis și acceptarea unei umilințe, între iubire și dependență, între practicalitate și independență. 

Oricum ar fi, mamele noastre, bunicile noastre, străbunicile noastre au fost și sunt niște eroine.