Hmmm, am zis de la bun început că te voi însoți în completarea caietului tău cu câte un articol săptămânal pe subiect. Vreau conversație, acesta e motivul pentru care am preferat să scriu ”in real time” față de varianta în care aș fi scris toate textele cu mult timp în urmă.
Da, vezi că ezit să intru în subiect și asta e pentru că mă străduiesc să mă adun. Azi e abia luni și eu deja îți trimit newsletterul. Sunt două motive.
Știi, ca momentele acelea în care cineva îți spune că are două vești pentru tine, una bună și una proastă. Tu pe care o preferi mai întâi? Eu mereu încep cu ceea ce e neplăcut, ca-n banc.
Un pacient extrem de bătrân și bolnav merge la medic și acesta îl întreabă în ce ordine să-i dea veștile.
– Spuneți-mi vestea rea, domnule doctor, vă rog.
– Cancerul dumneavoastră este foarte avansat. Probabil că mai aveți doar un an.
– Și vestea bună?
– Aveți Alzheimer și veți uita conversația noastră de cum ieșiți din cabinet.
Primul motiv pentru care am scris articolul de azi e că mâine sunt în spital. Am o intervenție semi-complicată. Vestea bună e că putea fi mai rău. Acum sar peste câteva subiecte importante din caiet și-ți mărturisesc că optimismul meu e ceva învățat. Știu că funcționează mai bine. E un optimism realist. În viziunea mea, atâta timp cât se poate și mai rău, înseamnă că acum încă e bine. E metoda eficientă de a căuta cea mai bună soluție și mă gândesc care e răul cel mai mare care se poate întâmpla și care e cel mai bun lucru pe care-l pot face eu.
Al doilea motiv de apariție înainte de termen a articolului este că sunt foarte ocupată restul săptămânii. Și asta e vestea cea bună. Mai întâi vine Jo Nesbo la Brașov și eu sunt gazda la librăria Șt.O. Iosif. Mi-a revenit mie onoarea de a-l prezenta. Chiar dacă pe afiș e numele meu de scriitor om, am fost invitată pentru romanele polițiste pe care le-am scris sub pseudonimul Tony Mott. Sunt multe de zis aici, poate că știi, în cazul în care vrei să afli mai multe, găsești pe siteul tonymott.ro, inclusiv povestirile foarte scurte și foarte criminale.
Cel de al doilea eveniment important va fi la București, vineri, 10 mai. Este conferința Brand Minds unde va vorbi Yuval Harari, autorul volumelor: Sapiens, Homo Deus și 21 de lecții pentru secolul 21.
Eh, și acum o provocare și un exercițiu pentru tine: de câte ori am scris eu cuvântul ”nu” în textul de mai sus? Ei bine, niciodată. Am fost foarte atentă. Și am și verificat. Pentru că, de fapt, asta e și tema săptămânii, cum ne exprimăm mai clar, inclusiv când vorbim cu noi înșine.
Dacă tot am vorbit de Harari. Abia aștept, omul este fabulos. Am citit primele două lucrări ale sale, mi-am luat și ”lecțiile”, dar încă nu am apucat. Harari spune că trăim într-o realitate duală: realitatea obiectivă a ceea ce ne înconjoară și realitatea ficțională (zei, bani, corporații, națiuni). Către ce ne îndreptăm? Nu putem ști sigur, pentru că de la momentul în care inteligența artificială va ajunge să ne depășească noi nu mai putem emite predicții, întrucât mintea noastră nu este capabilă să-și imagineze scenarii într-o lume în care există ”minți” mai puternice decât ale noastre.
Cred că intenția lui Harari a fost mai degrabă aceea de a ne pune întrebări decât de a ne da răspunsuri. La urma urmei, ”Sapiens” este tot doar o poveste, cea pe care ne-o spune Harari.
Oricum ar fi, nevoia noastră cea mai importantă este aceea de a fi iubiți, de a fi văzuți, de a fi acceptați. Poate că nevoia de supraviețuire a determinat colaborarea, dar există această nevoie de conectare, de apropiere și de căldură, pe care suntem condiționați să o împlinim. Evoluția a avut la bază lăcomia și frica de pierdere, dar cele două nu ne-au făcut mai fericiți. Au creat doar povești din ce în ce mai bune pentru amăgirea noastră.Este destul de greu într-o lume care a înlocuit principiile morale cu iluzia legalității. Așa cum spune Nassim Taleb: ”modernitatea a înlocuit etica cu legalitatea, iar legea poate fi eludată cu un avocat bun”. Moralitatea și adevărul sunt la temelia colaborării și a încrederii și avem nevoie de ultimele două pentru a ne simți în siguranță. Avem o busolă internă care ne semnalizează abaterile și avem nevoie de relații care să ne ofere siguranță.
Nu există corporații, nu există națiuni, nu există ideologii, toate sunt doar ficțiuni, există doar oameni care formează grupuri mai mici sau mai mari, funcție de povestea care îi unește. Dincolo de poveste, toți oamenii sunt la fel, nevoile de bază sunt aceleași. Cooperarea autentică este principala șansă de a ne păstra umanitatea și sănătatea speciei. Adevărul, încrederea și asumarea responsabilității sunt soluțiile pentru un viitor în care să avem loc cu toții. Pentru asta e important să știm să spunem cât mai clar și cu atenție față de celălalt ceea ce avem de zis.
Articolul despre Harari și prezentarea lui la TEDGlobal London pe blogul meu.
Nivelul de siguranță în relație se vede și din modul în care reușim să spunem ce ne deranjează și ce anume ne dorim, de fapt. Poate din dorința de a face pe plac celuilalt sau poate din teama de a nu fi respinși de acesta, oamenii tind să ascundă sau să creadă că celalalt își va da seama. Doar că oamenii ascultă de ceea ce se spune și cum se spune, sunt prea puțini abili să citească gânduri. Imaginează-ți că partenerul/ partenera tău de viață își lasă peria de păr pe masa din bucătărie. Și să presupunem că pe tine te deranjează. Și tu nu-i spui nimic. Absolut nimic, nici nu te încrunți, nici nu bufenști. Doar iei obiectul și-l duci la loc în baie. Și crezi că te vei obișnui cu asta, doar că nu se întâmplă. Pui doar o bilă neagră într-un săculeț pe care-l porți în spate. Și chestia cu pieptănul se repetă. Și tu mai pui o bilă. Și într-o bună zi, așa te enervează, că dai cu sacul și folosești expresii de genul: ”tu niciodată nu ții cont de mine”, ”tu întotdeuna mă ignori”, etc. Cred că înțelegi ce vreau să zic.
Subiectul comunicare e simplu, ne dorim să fim înțeleși cât mai bine, de aceea e important să facem eforturi de a transmite corect ce avem de zis. Încă se mai țin cursuri de comunicare prin companii. Chiar dacă subiectul pare demodat, se pare că mai durează ceva până când oamenii vor stăpâni abilitatea de a transmite corect, ținând cont de celălalt. Și totul începe cu cuvintele pe care le folosim.
Mai întâi e important de depășit bariera lui NU. De când țin cursuri – vezi că sunt niște ani – durează destul de mult într-un seminar să depășim bariera ”NU se poate pentru că”. Oamenii tind să se concentreze pe excepții, pe ce nu funcționează, în loc să-și dea voie să exploreze ceea ce ar putea merge bine. Voi trece peste partea asta, în ultimele două săptămâni te-am tot bătut la cap cu motivele pentru care am evoluat astfel ca specie.
Țin minte și acum când mergeam prin țară să țin seminare cu cei care lucrau în agențiile de ocupare și le spuneam că șomerii sunt clienții lor și că ei prestează servicii. Mă mir și eu uneori că am scăpat nebătută. Erau condiții grele pe atunci, la oficiul de forță de muncă din Slobozia nici măcar nu aveau fiecare un computer la care să lucreze și eu le vorbeam despre ”orientare către client”. Da, era greu, e greu peste tot, ideal este să vedem ce se poate face în condițiile date, cu toate greutățile care trebuie depășite.
E nevoie să vorbim clar, e nevoie să spunem ce avem nevoie și e necesar să-i ascultăm și pe ceilalți cu o preocupare sinceră de a afla ce anume e cu ei, ce se întâmplă și cum putem ajunge la o bună înțelegere.
De aceea îți propun să urmărești ce spui și cum spui. În primele zile doar observă dacă, de ce și cum ai tendința să contrazici și să negi, în următoarele zile schimbă ceva.
Recent Comments