Am început să scriu articolul pe o terasă. Mai precis la Cafeteca Patria, în curtea din spate. Aproape toate mesele sunt ocupate cu tineri care par studenți, cu toate încercările lor disperate de a părea mai mari. Sau poate că tocmai de aceea. Eu trag cu urechea în toate părțile, mi se pare fascinant să studiez oamenii, oricând pot deveni ”sursă” pentru personaje. Cei mai mulți sună a fi îngrijorați, totul e foarte grav și serios: mașina care nu merge prea bine, cineva care nu a răspuns la telefon, unii care sunt nașpa și care se poartă nașpa. Mult de ”nu”.

Verdele frunzelor de deasupra noastră e proaspăt și tare. Și tânăr, așa cum sunt ei. M-am așezat într-un colț și cacofonia ajunge la mine ca o muzică punctată de zgomotul mașinilor și claxoanele lor. Observ ce e în jur, fără să văd tot, nu am ochi la spate, dar îmi dau seama că băiatul care a început să ridice glasul e supărat pe cineva. Dacă ar ridica ochii, fie și pentru o clipă, ar vedea dansul pomilor de deasupra. Dar el lasă privirea în telefon, a pus un clip zgomotos, nici aia nu e muzică.

Probabil că nu voi termina articolul aici. Lucrez până la opt ore la câte o postare dedicată caietului. Nu-i nimic, mai stau puțin să savurez, mă bucur că azi a fost puțin soare de dimineață.

Săptămâna trecută am fost la conferința Brand Minds și a fost un regal. Vorbeam cu vară-mea, Ioana, și am comparat cu diferența între a asculta muzică și a merge la un concert, pentru că nu e același lucru să-l citești pe Harari (este autorul lucrărilor Sapiens, Homo Deus și 21 de întrebări pentru secolul 21) sau să-l vezi în înregistrări și să-l simți pe scenă, chiar dacă la distanță, și chiar dacă el nu e cel mai interesant orator. Yuval Noah Harari a vorbit timp de o oră despre faptul că urmează să ne transformăm în curând, în vreo sută de ani, de fapt, în ceva ce nu știm încă ce va fi sau cum va fi, dar există șansa să fie un dezastru, tot așa cum există posibilitatea să fie un lucru foarte bun. Depinde de alegerile care se vor face. Depinde dacă ne va interesa mai mult să păstrăm umanitatea noastră sau dacă ne vom lăsa cuprinși de lăcomie, ca de obicei. Atâta vreme cât capacitatea de a rezolva probleme va fi din ce în ce mai bună, pentru că vor interveni mașinile, noi ar trebui să devenim cu timpul din ce în ce mai buni la ceea ce ne diferențiază, care e tocmai umanitatea noastră: creativitatea, capacitatea de a ne conecta, capacitatea de a iubi. Pentru că abilitatea de a rezolva probleme este ceva care ține de sistem, iar asta va putea face foarte bine inteligența artificială în viitor, pe când capacitea de a simți și interpreta, de a comunica, de a ne conecta ține de conștiință.

Spuneam în paginile introductive din caiet că viața este doar percepția noastră. Este povestea pe care ne-o spunem despre ea. Este ceea ce alegem să vedem din tot ceea ce ne înconjoară. În fiece moment se întâmplă și lucruri bune, dar tindem să le vedem pe cele care au potențial distructiv. Observăm că se înnorează și ne temem că va ploua, uitând să savurăm momentele dinaintea furtunii. Ceea ce va face pentru tine caietul este să te ajute să vezi mai bine cum și ce gândești, în mod conștient, pentru a putea face în continuare alegeri mai bune.

Singura realitate pe care o avem la dispoziție e prezentul. Realitatea e ACUM. Ce faci acum? Când citești mesajul meu, la ce te gândești? Observă ce gândești când gândești, cam asta e propunerea mea pentru săptămâna asta. Întrebările din caiet sunt mult mai clare, ele te vor ghida.

Chiar de dimineață am dat peste interviul de mai jos cu Herbert Fingarette, un filozof american care-și contemplă apusul. Suntem vii atâta timp cât observăm că suntem vii. Fingarette, la cei 97 de ani ai lui, după ce a fost toată viața o persoană pe deplin convinsă că non-existența este capătul a tot ceea ce ne este dat, se mira că încă își mai dorea să trăiască. De pe veranda lui, unde vedea grădina, privea florile, iarba și copacii și simțea că se bucură văzându-le. Nu moartea în sine era ceea ce îl speria, dar îi era greu să-și răspundă la întrebarea dacă a văzut întotdeauna frumusețea din jurul lui.

VIDEO: Aflat la apus, Herbert Fingarette se întreabă ce rost au toate

Alergăm. Alergăm prin viață, alergăm în capul nostru, alergăm în minte. Oprește-te puțin! Oprește-te și vezi viața. Oprește-te puțin din alergat și stai puțin cu tine. Cel mai dureros lucru pe care îl experimentăm, e atunci când avem impresia că ne-am acordat prea puțină atenție sau că am făcut prea puțin pentru noi înșine.

Într-o discuție despre caiet și despre observație, interlocutoarea mea îmi spunea că e prea greu.
– Ce e greu?
– Să scriu în caiet. Nu pot acum, o să mă apuc în vacanță.
– Ți se pare că ar fi mai ușor?
– Da, că în vacanță nu am nimic de făcut.
– Păi și acum de ce nu se poate?
– Păi nu pot să și muncesc și să mă și observ, e prea greu.

Am tăcut, ce era să zic, dar știu că există dilema asta. Că suntem prinși în ceea ce facem și nu putem fi atenți la noi, putem doar să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut. Și ar fi excelent dacă ar fi așa, ar însemna că suntem în starea de flux. Ideea e că dacă am observa unde suntem exact când facem ceea ce facem, am vedea că batem câmpii în capul nostru, gândindu-ne la vacanță când lucrăm sau la muncă atunci când suntem în concediu. Dacă ne antrenăm observația, dacă vom putea vedea când plecăm din prezent și vom reuși să ne întoarcem de fiecare dată, vom avea un sentiment mai puternic de prezență și o cu totul și cu totul altă satisfacție față de ceea ce facem.

L-am văzut pe Daniel Goleman pe scenă la o conferință la Palatul Parlamentului în 2013, unde a impresionat cu aura sa de calm și generozitate. Goleman a vorbit cam 45 de minute și tot cam atâta timp a răspuns întrebărilor din sală. Capacitatea sa de concentrare era atât de puternică, încât se răsfrângea și asupra publicului, astfel încât nu a fost niciun moment de ”rătăcire”. A vorbit cu mult respect, ceea ce numai o persoană care stăpânește atât de bine subiectul, încât nu mai are nimic de demonstrat, o poate face. Tot ceea ce citisem de el până atunci (și ceea ce urma să mai citesc) era în deplin acord cu prezența de pe scenă.

”Focus” este cartea lui Goleman despre concentrare și aduce exemple concrete și cazuistică foarte variată despre conștiința de sine și propria responsabilitate asupra  îndreptării atenției:

conștiința de sine reprezintă o focalizare esențială a atenției, una care se armonizează cu vocile interioare subtile din universul nostru intern  și care ne ajută să ne conducem destinul în viață.

Toate cărțile și dialogurile pe care le-a publicat Goleman au ca scop îmbunătățirea calității vieții noastre, creșterea confortului plecând de la emoții și controlul acestora. Este foarte important să înțelegem că doar dacă suntem în măsură să le observăm și să le acceptăm prezența, putem fi în stare să le controlăm. Recunoașterea, acceptarea și, abia apoi, stăpânirea lor ne pot face să ne simțim mai bine în relație cu noi înșine și cu ceilalți. Goleman afirmă că:

abilitatea de a observa că începem să devenim anxioși și de a lua măsuri pentru a ne reînnoi concentrarea se bazează pe conștiința de sine.

Dincolo de starea de observator, următoarea stare este cea de flow sau de performanță optimă, atunci când facem ceva interesant și creativ, care ne determină să fim prezenți și concentrați complet în ceea ce facem. Se obișnuiește să se spună că e o stare de absență din lume, eu consider că e o stare de prezență maximă în ceea ce faci.

Cel care a studiat mult fenomenul a fost Mihaly Csikszentmihalyi și cartea sa cea mai importantă este Flux – Psihologia Fericirii”. Starea de flux sau flow se întâmplă când facem o activitate care ne provoacă, ceva interesant, ceva despre care putem primi feedback rapid, ceva de impact, ceva creativ sau când ”ne jucăm”. Toate cele abia menționate sunt și atunci când muncim, cu condiția ca munca să ne motiveze intrinsec, să ne facă plăcere, să reprezinte o provocare. Ideea în flow este de a fi complet prezent. Atât de prezent, încât nu mai există decât prezentul. Mi se întâmplă când pictez, când scriu sau când sunt în sesiuni de coaching.

Starea de observare duce la starea de flux. Cu cât ai mai mult capacitatea de a te observa și de a te concentra, cu atât îți va crește capacitatea de a intra în flux. Practic, vei putea ajunge în flux frecvent și deliberat. Cum starea de flux presupune absența ”vocilor” critice din capul tău, scade anxietatea. Starea de flux contribuie la starea de bine. Evident, tot despre fericire era vorba.

Așa că, ne întoarcem la subiect. Ia observă-te tu o săptămână. Apoi observă că ai observat. Și scrie, te rog, în caiet.