S9 Atenția

În 2010, când am avut burnoutul (epuizare cronică), în primul rând m-am speriat cumplit. Știi faza aia pe care o faci copiilor foarte mici când le spui să se caute în camera alăturată? O prostie, evident, și ei știu că e o prostie, dar intră în jocul tău. Când era mică, Ada chiar avea o privire de genul: ”pe bune, chiar mă crezi tâmpită”, dar apoi zâmbea cu toți dinții pe care-i avea și se ducea puțin mai încolo și se întorcea râzând: ”nu e acolo, Ada e aici!” Ei bine, senzația pe care o aveam eu era că nu mă găsesc niciunde. Nici aici, nici acolo. Și ăsta a fost sentimentul ulterior, pentru că inițial nici măcar nu știam că m-am pierdut, atâta de deconectată eram de mine. Îmi aduc bine aminte un moment în care eram pe canapea, cu telecomanda în mână, stăteam câteva minute pe un program și apoi schimbam. Eram în vârtejul din capul meu, nu vedeam nimic, nu mai înțelegeam nimic. Fusese o perioadă extrem de grea la muncă. Lucram în jur de 12-14 ore pe zi. Sâmbăta aveam zi scurtă, doar până pe la prânz, fie mergeam la birou, fie lucram de acasă. Duminica făceam câte o migrenă, era varianta în care corpul meu, disperat că nu-l mai ascult, știa să-mi dea un fel de stop, ca să stau în pat și să nu mișc, măcar câteva ore. Adevărul e că toată viața mea adultă am avut dureri de cap în special în weekend. Stând așa, tolănită pe canapea, m-am întrebat ce mi-aș dori să fac ca să mă simt mai bine. Când mi-am dat seama că nu am niciun răspuns, am înțeles că e grav de tot.

Am o experiență îndelungată în a-mi reduce capacitatea de a ”auzi” ce-mi spune corpul. Altfel spus, oboseala e o senzație aproape necunoscută. La vremea respectivă credeam că dacă dorm șapte ore pe noapte este suficient. Pentru mine, odihna însemna somn și nu țineam cont de relaxare. Deși era o luptă pe care oamenii au dus-o de mai bine de un secol, eu o ignoram. Pe 4 mai 1886, demonstrația din Haymarket Chicago pentru obținerea unui program de muncă de opt ore a fost una sângeroasă. Din cauza unei bombe care a explodat, au murit mai mulți polițiști și organizatorii au fost condamnați. Ziua Internațională a Muncii sau a Lucrătorilor se sărbătorește pe 1 mai, în același timp cu sărbătoarea de început de mai (May Day), tradițională în emisfera nordică. Și în România există arminden, ziua Sfântului Ieremia, sărbătorită de 1 mai. Cele două nu au legătură între ele. Mai – tot ”mai” – există și ”mayday, mayday, mayday” semnalul sau strigătul de ajutor folosit în aviație sau forțe de ordine atunci când se anunță o situație periculoasă. Expresia a fost introdusă la începutul secolului 20 și vine, de fapt, din franceză: m’aider (‘help me’), o formă prescurtată pentru ”venez m’aider (‘come and help me’)” ( sursa wikipedia). Pentru că era vorba de o situație deosebit de periculoasă cu mine și tot ceea ce se întâmpla era un strigăt de ajutor al corpului meu.

Tot ce am scris mai sus este ceea ce-mi trecea atunci prin cap. Studiasem tot felul de concepte și antrenamente și până atunci, doar că îmi lipsea capacitatea de a face legătura între corp și minte. Mayday, mayday, mayday strigam chiar eu.

Mi-am dat seama că e nevoie să fac chiar eu ceva și asta a însemnat terapie cognitiv-comportamentală și ceva rațional-emotivă. Da, știu, să trecem la practică. Legătura între minte și corp este una bi-direcțională. Ceea ce se întâmplă în corp ne afectează mintea și invers, astfel încât cea mai simplă modalitate de a ne liniști mintea este să mergem în corp. Dacă săptămâna trecută am petrecut-o pe observație, hai să vedem cum te simți când îți direcționezi atenția cu blândețe asupra corpului. Conceptul de mindfulness a fost introdus de Jon Kabbat Zin în anii 70, influențat de practicile buddhiste.

Eu îmi petreceam mult timp în capul meu. Mă lăudam și cu abilitatea de a face mai multe lucruri deodată, de parcă eu inventasem multitasking-ul. Puteam vorbi la telefon, scrie un email și mânca, totul în același timp. Să fiu cât mai productivă. Mi-am dat seama că uit lucruri, la un moment dat. Plecam de acasă și nu mai știam dacă am încuiat. Ajungeam la birou și nu aveam nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat pe drum, deși eu fusesem la volan.

Sunt aproape zece ani de când studiez și practic metode eficiente de reglare, la care se adaugă cei zece ani de dinainte petrecuți pe studiul minții. Atâta mi-a trebuit mie. De asta am scris caietul, de aceea și articolele acestea săptămânale, poate că ție îți va lua ceva mai puțin.

În vara aceea mi-am luat o pauză. Am plecat la mare cu o bună prietenă și cu copiii. Mergeam la plajă, veneam înapoi, dormeam o oră la prânz. Repetam. Simțeam nisipul rece sub tălpi dimineața și pășeam pe el când era fierbinte, la prânz. Mă duceam la malul mării și mă concentram pe fiecare picătură pe care vântul o fura din valuri și mi-o arunca pe mine. Mâncam o piersică pe plajă, îi simțeam gustul și simțeam că picătura care mi se prelingea pe bărbie era mai rece decât pielea mea. Gustul era acrișor și puțin înțepător. M-am întors acasă și am continuat. Mergeam pe stradă și eram atentă de la tălpile mele, picioare, mâini pe lângă corp, suflarea aerului din jurul meu, până la mirosul pădurii, al gazelor de eșapament sau al mâncării pe stradă, vedeam ce priveam, culori, forme, mișcare, simțeam ce gust am în gură. Practic, concentrarea atenției asupra corpului este doar străduința de a percepe ceea ce este în jurul tău și în tine, cu toate simțurile: văz, auz, miros, gust și tactil.

Am început să fac câte un singur lucru o dată: când încuiam ușa eram acolo și nu la ședința care urma în jumătate de oră, când eram la volan conduceam și nu stăteam pe telefon sau nu purtam conversații imaginare în cap. Încă mi-e greu să simt oboseala, chiar și după atâta antrenament, trebuie să mărturisesc, doar că lucrez mai disciplinat cu mine. Îmi programez relaxarea, îmi programez repausul. Fac exerciții de mindfulness zilnic. Măcar cinci minute în fiecare zi îți propun și ție.

Prezentarea Catharinei Kerr, specialist în neuroștiințe, explică în detaliu cum practicarea mindfulness îți calmează mintea și crește starea de bine.

Dar care-i treaba asta cu mindulness-ul? Părea simplu, doar că am realizat că a fost mai degrabă o perpetuă întoarcere la început. În cazul în care îți lipsește exercițiul acesta, vei vedea că mintea o să-ți tot plece și e nevoie să o aduci înapoi cu blândețe de fiecare dată. Am subliniat cu blândețe, pentru că dată te cerți că nu ești în stare să-ți eliberezi mintea de gânduri și alte definiții ale meditatului, îți faci mai mult rău.

Pe mine m-a ajutat foarte mult să o descopăr pe Dr. Shauna Shapiro. Îți las mai jos un video, e o prezentare de la un TED de acum doi ani. Am descoperit-o citindu-i niște articole și m-am bucurat tare, explicațiile ei aveau sens pentru mine. Definiția pentru mindfulness este următoarea: conștientizare profundă de sine. Ce adaugă Dr. Shauna Shapiro: conștientizarea care apare prin îndreptarea atenției într-un mod care este intenționat deschis, generos, blând și cu discernământ, prescurtat Attention, Intention, Attitude.

Îndrăznesc să cred că doar când suntem conștienți că suntem vii trăim cu adevărat. Doar atunci când observăm că observăm.

Apropie-ți palmele una de cealaltă. Trece vârful degetului mare de la mâna dreaptă de-a lungul degetului mare de la mâna stângă. Fă la fel și cu degetul arătător, apoi cu următoarele. Acum repetă și străduiește-te să simți și ceea ce simți în mâna stângă, aceea de a fi atins/ă, precum și ceea ce simți în mâna dreaptă, aceea de a atinge.

Indiferent care vor fi variantele de meditație mindfluness pe care le vei prefera, indiferent de variantele de a crea o legătură mai puternică minte-corp pe care le vei alege, pot doar să-ți promit că beneficiile vor fi foarte importante. O să-ți dau o listă mai jos, sunt cercetători științifici care au demonstrat asta.

Dacă începi să fii atent/ă la tine, treptat va crește capacitatea de atenție. Vei ține minte dacă ai închis geamul/ gazul/ ușa de la intrare și îți va fi mai ușor de fiecare dată să îți găsești cheile. Aș trage concluzia de aici că scade riscul de Alzheimer, dar e opinia mea neverificată științific, mi se pare mie logic. Sau e din seria de wishful thinking, mă străduiesc și eu să înving gena.

În limba engleză există o diferență între solitude și loneliness, în română cred c-ar fi singurătate și însingurare. Când spun însingurare mă refer la senzația aceea extrem de dureroasă că nu e nimeni în jur, că nu ai de unde să primești ajutor. Creșterea legăturii minte-corp și atenția îndreptată cu blândețe asupra ta îți vor crea senzația că te ai măcar pe tine, că ai grijă de tine. După care te ajută să-i vezi și pe cei din jur și să ceri mai ușor ajutor.

Spațiul între stimul și reacție este plin de idei proconcepute, vocea noastră critică, vocile altora, chestiile de genul ”se face”, ”nu se face”. De multe ori, reacțiile noastre sunt automate. Prin mindfulness devenim mai conștienți de noi, de ceea ce facem, de ceea ce gândim și alegem mai bine comportamentul.

Reziliența este capacitatea de a ne reveni după o provocare sau după o experiență dificilă. Când reușim să fim mai atenți la noi și să ne acordăm respect și compasiune, revenirea este mai rapidă și mai ușoară.

S-au făcut inclusiv măsurători foarte precise cu privire la scăderea în dimensiuni a zonei  speciale din creier (amygdala). Pentru că reactivitatea este mai scăzută, răspunsul la stres este mai puțin vocal.

Ca la orice pe lumea asta, cheia este moderația. În opinia mea, conștientizarea vine după creșterea capacității de observație. Îmi dau seama ce fac, îmi dau seama unde sunt și aleg conștient să fac asta. Mă duc în corp de câte ori vreau să mă calmez și vreau să mă detașez de minte. Mi se întâmplă rar, așa că la mine e disciplină. Observ când gândesc și mă străduiesc să fac asta în mod conștient: îmi aloc timp pentru a concepe ceva.

Și acum respiră, a fost un articol lung. Și îndreaptă-ți atenția asupra ta, într-un mod deschis și blând.