Suntem pe ”pilot automat” cea mai mare parte a timpului. Ne pretindem evoluați, trăim – cel puțin în lumea noastră civilizată – cea mai bună perioadă din istoria omenirii, dar cumva nu reușim să ajungem să ne simțim atât de bine pe cât s-ar presupune că ar trebui să fim conform progresului făcut. Ne întrebăm în continuare dacă suntem fericiți; consumerismul de care suferim ne provoacă în permanență să ne dorim mai mult și mai bine decât avem. Ne concentrăm des pe ”nevoile nenecesare”  și ne întrebăm prea mult ce anume ne lipsește, ce am vrea să obținem și uităm să ne gândim la ceea ce suntem deja sau putem fi în viitor.

(Epicur împarte dorințele în naturale și nenaturale. Pe cele naturale le mai împarte și astfel: necesare și nenecesare. Cele necesare sunt cele care țin de viață: foame, sete, adăpost, confort termic. Te-ai prins. Cu alte cuvinte, dacă nu bei apă, o să mori – dorința de a bea apă este naturală și necesară.)

Am reușit să supraviețuim și să stăpânim lumea, dar ne descurcăm destul de slab în ceea ce privește capacitatea de a o savura. Yuval Noah Harari  (autor Sapiens, Homo Deus și 21 de lecții pentru secolul XXI) dedică fericirii un capitol separat pe siteul lui. Pentru că e un subiect care constituie o preocupare importantă pentru omenire. Tot el spune că încă nu se știe EXACT ce anume și cum am putea face pentru a deveni mai fericiți. Nu face mărturisiri mai deloc despre cum este el însuși, preferă să ne vorbească despre eșecul pe care îl avem ca specie de a înțelege fenomenul. Grecii antici știau mai bine și aveau definiții mai bune. 

Sigur că e important de văzut că progresul – oricât de reprobabil sună – se datorează lăcomiei: de bani, de putere, de teritoriu sau toate la un loc. Lumea ar fi mai bună dacă oamenii ar fi mai fericiți, dar cine are nevoie de asta când sunt atât de multe lucruri de vândut? 

Devenirea personală și prosperitatea individuală din toate punctele de vedere sunt însă o misiune personală. Pentru unii dintre noi este relevant ce se va întâmpla cu omenirea într-o sută de ani și devine o misiune personală. Ne străduim să facem bine ca să ne fie nouă bine, contribuim la sensul omenirii prin sensul nostru. Sens peste care dăm la un moment dat, pe care-l descoperim din ceva care poate părea o întâmplare, dar este doar suma tuturor acțiunilor concertate pe care le-am depus.  

Este imposibil de a găsi ”fericirea” fără sens. O stare letargică și o căutare permanentă a obținerii de experiențe plăcute este doar hedonism. Aici știu că iar ajungem la definiție. 

Pe parcursul unei zile se întâmplă tot felul de evenimente pozitive și negative. Sigur că cele negative produc un impact mai puternic în minte și în corp, așa am supraviețuit. Homo Sapiens era atent la ceea ce s-ar putea întâmpla rău și mereu în alertă. Cei care erau diferiți și contemplau lumea au dispărut prin selecție naturală, iar noi purtăm în noi genele alertei. Evenimentele pozitive le luăm ca fiind de la sine înțelese, fie le ignorăm, pur și simplu. Doar că nu putem avea senzația de bine decât dacă ne asigurăm că avem un raport bun între ele. 

Înainte de a ajunge la teoria emoțiilor pozitive și negative, ar trebui să ne concentrăm pe fapte. Pe evenimente, ele sunt mult mai ușor de observat, sunt mult mai concrete și mai clare. Sau cel puțin ar trebui să le vedem, că doar de asta am vorbit atât despre atenție și observație. 

Sunt cercetări care susțin că raportul ideal, raportul de aur, este acela de 3 la 1. Asta ar însemna că un eveniment negativ ar avea nevoie de trei evenimente pozitive pentru a fi contracarat, astfel încât la sfârșitul unei zile să ai senzația că a fost relativ suportabil. 

În relațiile personale raportul e și mai dur. Ar fi nevoie de cinci interacțiuni pozitive pentru a contracara una singură negativă. 

Eu aș prefera să nu vorbim despre cifre când ne referim la fericire. Înțeleg sensul rapoartelor, fie ele și de aur, doar că mie îmi place să verific până în pânzele albe și sunt destui cercetători care se opun și susțin că nu sunt cifre exacte. Ceea ce mi se pare foarte de bun simț. E relativă până și definiția, darămite raportul exact. 

Tot demersul meu are ca scop găsirea unor modalități extrem de simple de a face față mai bine provocărilor și de identifica mai ușor soluțiile pe care le avem. Nici prin cap nu-mi trece să te fac să vezi lumea în roz, vreau cel mai mult să o vezi în culorile ei adevărate și să descoperi în tine capacitatea de a-i vedea mereu frumusețea. 

Spuneam într-un articol că eu nu sunt blogger. Era fix acum un an. Boala ei se agravase. A avut o leziune pe coloana vertebrală și apoi și-a rupt și mâna. Mi-a fost greu mereu să vorbesc despre mine la modul general, am vrut de fiecare dată să transmit ceva inteligent, o informație pe care chiar ai putea să o folosești. Despre Alzheimer se vorbește foarte puțin. Ca orice boală psihică, tinde să fie ascunsă sub preș, după ușă sau în vreun dulap. E o rușine. Trăim mai mult decât generațiile dinaintea noastră și habar nu avem încă pe cine, când și de ce lovește demența, astfel încât pot fi eu mai încolo sau tu mai târziu. Dacă ne facem că nu vedem boala, nu înseamnă că ea nu există. 

Norocul meu e că am găsit ajutor. Niște doamne minunate mă ajută cu îngrijirea mamei. Mă bazez pe ele. Stăm de povești și încercăm să o facem și pe mama părtașă la ceea ce vorbim. Uneori reușim. Zilele trecute am crezut că mor încercând să-mi opresc lacrimile când o vedeam pe mama cum se bucura de vizita Adei. Nu știu de fiecare dată de ce plâng, știu doar că e un proces normal. Știu și că e foarte greu. Mai știu și denumirea medicală pentru suferința prin care trece cineva care are o persoană dragă suferindă de Alzheimer: pierdere ambiguă. Termenul în engleză mi se pare cumva mai blând și mai cald: ambigous loss. A fost  definit în anii 70 de către Pauline Boss în legătură cu dispariția soldaților în misiune, care sunt prezenți psihologic, dar absenți fizic, atâta timp cât moartea nu este confirmată. Similar, dispariția psihologică a unei persoane generează același tip de durere, chiar dacă persoana este prezentă fizic. Pe mine mă ajută să mă înțeleg și mă ajută să accept mai ușor faptul că sunt puține lucruri pe care le pot face pentru mama în continuare. Mi-e greu să știu că nu se va vindeca niciodată și că o voi pierde în fiecare zi, puțin câte puțin. 

Aseară au fost Perseidele. Mi-am pus un șezlong în grădină, mi-am făcut un ceai, cerul perfect senin era deasupra mea. A venit un liliac în zonă, dar nu a căzut nicio stea la vedere. Cu toate astea, ele cădeau. Cumva am încercat să mă bucur să știu că spectacolul se ține și fără mine, fără ca eu să văd. 

Prezența adecvată în viața noastră ne permite să recunoaștem mai ușor evenimentele pozitive, pe care nu le-am vedea altfel, construiți fiind să evităm pericolul și să supraviețuim cu orice preț. Trecem pe lângă zâmbete, pe lângă oameni, pe lângă evenimente.  

Eu nu am văzut meteori azi-noapte – era prea multă lumină de la oraș, luna era foarte puternică – dar ei erau acolo, pe cer. Sigur că sunt și lucruri bune în viața ta în fiecare zi, trebuie doar să le vezi. Scopul este de a fi mai atent la ceea ce se întâmplă în realitate și nu de a ignora ceea ce real și dificil. Obișnuința de a observa se cultivă doar dacă notezi cele trei evenimente pozitive care s-au petrecut în fiecare zi. Poate că e nevoie să-ți reglezi așteptările. Poate că dacă vrei să câștigi la loto în fiecare zi e puțin cam mult, mai ales dacă sunt extrageri doar o singură dată pe săptămână. Este neapărat necesar să notezi. Am mai spus-o și în alte articole, efectul este mult mai mare dacă scrii pe hârtie. E un soi de conectare cu tine și asta. La treabă, oriunde ai fi, chiar dacă ești în concediu, că așa pare din fotografiile tuturor de pe toate zidurile.