Tu cu tine 

A fost extrem de interesant să ajung la articolul despre mine/ tine/ sine și călătoria către noi înșine tocmai în cel mai bun moment posibil. Eu experimentasem deja să stau mai mult cu mine de când mă oprisem din cam tot ceea ce făceam, cu ocazia intensificărilor durerilor de spate. Iar îndulcesc lucrurile, de fapt erau mult mai puține lucrurile pe care le puteam face, pentru că rezistam cam jumătate de oră la birou și trebuia să stau mai mult întinsă în pat. Până și calitatea lecturii avea de suferit, trebuia să mă prindă bine de tot cartea încât să pot ignora durerile de spate, de șold sau de picior. Într-o vreme nu mai știam exact ce mă doare, am crezut că n-are cum să fie doar hernia de disc, așa că mi-am făcut și un rmn de bazin. Din fericire era doar ceea ce știam plus câteva edeme și alte mici defecte la coloană, despre care medicii mi-au zis să nu mă preocup, că e destul de mare dezastrul încât ele să fie neesențiale. 

Cum stăteam eu în casă de ceva timp, a început și lumea să se așeze. Sigur că nu de bunăvoie, ci din motive de stare de necesitate sau ordonanțele militare care au început să curgă. Și cum cei care nu au ceva suficient de important de făcut în societate trebuie să stea cuminți și să intervină cât mai puțin, iată că ceea ce părea o stare de izolare a mea a devenit o stare de fapt pentru toată lumea. Am reușit să-mi fac mai puține reproșuri că am întârziat cu publicarea textelor. Și, de fapt, cred că am început să mă descurc din ce în ce mai bine cu blândețea. 

Cine ești?

Cum aș putea răspunde simplu la o întrebare atât de complicată? Dacă ți-aș spune că sunt scriitor, m-ai contrazice, asta e ceea ce fac. Se aplicăși pentru storyteller, coach sau trainer.  Dacă ți-aș spune că sunt Tony Mott, mi-ai spune că e doar o denumire, ăsta e pseudonimul meu, nu e nici măcar numele meu. La fel ar fi și dacă aș zice că sunt Antoneta Galeș, e doar un nume. 

De fiecare dată când mă iau prea tare în serios, fie că sunt bucuroasă, fie că sunt tristă, îmi pun cea mai importantă întrebare: ”cine mă cred?”, apoi îmi revin. Așa că, prefer să aflu exact abia la sfârșit cine-am fost, pentru că abia atunci mă voi opri din a deveni cineva.

Căutarea și devenirea sunt procese care ne însoțesc pe tot parcursul vieții. Vrem să știm cine suntem, ce credem, ce vrem, ce putem. Aflăm încet, încet, pe măsură ce ne trasnformăm. 

Merită să ai la dispoziție în viață o întrebare importantă și un sfat bun

Când am auzit prima oară întrebarea eram într-o perioadă foarte dificilă și-mi cam plângeam de milă. Mă simțeam complet captivă în situația în care eram, aveam senzația că nu există scăpare. Dacă tot am vorbit despre teoria speranței și cele două lucruri foarte importante: strategia de a face ceva anume și energia de a purcede, mie îmi lipseau amândouă. Și atunci am auzit-o: ”cine te crezi?” Nu era o voce venită din neant, era mai puțin grav de atât, era vocea lui Alex, un bun prieten și mare înțelept. Evident că m-am uitat nedumerită la el, nu aveam nici cea mai mică idee la ce se referă. Aveam senzația că sunt destul de realistă. Am făcut o pauză, l-am privit și am realizat că e de preferat să fac un pas în spate și doar să observ. 

Acest ”cine te crezi?” are același efect și atunci când ești frustrat, dar și atunci când te simți neputincios. Și atunci când crezi că meriți mai mult, dar și atunci când crezi că ești incapabil. Și când te crezi mai mult, dar și când te crezi mai puțin decât ești. Evident că propria noastră situație este cea mai importantă, are legătură cu noi înșine și am povestit suficient de mult despre grija pe care ar trebui să ne-o purtăm. Este legitim să fim preocupați de noi. Depinde cum o facem și cum reușim să găsim echilibrul între milă (vai de capul meu prin ce-mi este dat să trec) și presiune (trebuie să pot mai mult decât atât). 

Sfatul – singurul care merită dat sau primit – este RESPIRĂ. Trage adânc aer în piept, ține-ți respirația câteva secunde și apoi expiră. Repetă. Observă. Exercițiul ăsta te aduce în realitate mult mai repede decât îți vine să crezi. 

Unde duce călătoria 

Dacă suntem de acord că sensul în viață este cel pe care îl dăm noi înșine existenței noastre, e important să realizăm și ce anume devenim, dincolo de modul în care ne punem amprenta pe ceea ce se află în exteriorul nostru. Îndemnul ”cunoaște-te pe tine însuți” este la fel de valabil ca în antichitate, doar că nu mi se pare că ne-am fi apropiat prea mult de acest deziderat. Încă ne mai ia viața pe sus. 

Yuval Noah Harari spune că încă avem o înțelegere destul de precară a conceptului de sănătate mentală și asociem asta cu absența bolii sau a patologiei. El susține că un proiect important al secolului 21 ar trebui să fie tocmai un sistem robust de sănătate mentală. După cum ne-a arătat perioada asta, este esențial să reușim să ne gestionăm emoțiile corespunzător, oricât de pretențioasă pare exprimarea, e vorba doar de a le accepta așa cum sunt, de a le lăsa să treacă și de a găsi acea putere de a ne alege în continuare comportamentul. E simplu de zis ”așa mi-a venit” sau ”așa am simțit”, doar că nici cuvintele, nici faptele nu mai pot fi luate înapoi și s-ar putea să ne pară rău de îndată ce le-am scos pe gură sau am făcut ceva nepotrivit. 

Cum trăim 

Conceputul de ”experiență” a devenit ceva atât de folosit, încât trebuia să transformăm într-o experiență specială până și băutul unui pahar cu apă. 

Totul trebuia să fie aproape de spectacol. Totul trebuia să fie un fel de extaz al simțurilor, că altfel nu eram în stare să ne mai bucurăm de lucruri. Când a dat pandemia peste noi, aveam destule motive să ne plângem și să regretăm toate ”experiențele” de care eram lipsiți din cauza statului în casă sau a distanțării sociale. În ce măsură ne putem transforma astfel încât să reușim să vedem extraordinarul în orice experiență comună? Ajungem din nou la conceptul de fericire și la înțelegerea acelui echilibru în care am putea, dacă am vrea, descoperi ce e bine atunci când e bine. 

Mă întorc puțin la Epicur, filozoful grec pe care l-am tot adus în discuție. El spune că libertatea este una dintre cele trei condiții esențiale pentru fericire. Dacă în perioada asta îmi sunt limitate mișcările, cum mă poziționez față de libertate? Este ceva ce mi se impune sau aleg să fiu precaut și să respect regulile de bună voie? În ce măsură accept că situația asta e o provocare și îmi aleg comportamentul astfel încât să ies sănătos la cap din ea? 

Știu că sunt multe întrebări și puține răspunsuri, dar eu scriu tocmai pentru a te ajuta pe tine să-ți dai cele mai bune răspunsuri singur/ă și nu să ți le ofer eu. Ideea e că în cazul în identifici situația ca pe o captivitate sunt șanse bune să te simți nefericit/ă. Dacă poți accepta că e o alegere a ta ca răspuns la situația din exterior, sunt șanse mai mari să-ți fie ceva mai bine.

Încredere în sine 

Îmi place mult cum spune Bertrand Russell în ”În căutarea fericirii”:

”Omul care se subestimează este mereu surprins de reușitele sale, pe când unul care se supraestimează este la fel de des surprins de eșecuri. Primul fel de surpriză este plăcut, cel de-al doilea e neplăcut. Este deci înțelept ca omul să nu fie peste măsură de îngâmfat, dar nici atât de modest încât să nu cuteze să încerce.” Dincolo de o evaluare realistă a propriilor forțe, mai e de știut că vor avea parte de eșec și unii, și alții. Aici intervine o altă calitate, aceea de a fi rezilient și de a o lua din nou de la început sau de a mai face încă o încercare.” 

Tindem să condiționăm fericirea de succes: de ceva ce vom deveni vreodată, de statutul pe care urmează să-l avem sau de banii pe care-i vom obține. Și cică putem avea succes doar dacă avem încredere în noi. Doar că sunt multe voci care susțin contrariul: pentru a avea încredere în tine, e nevoie să ai ”succes”. Cu alte cuvinte, simplul fapt că ești dispus/ă să încerci de mai multe ori, te asigură că vei avea de câteva ori succes, ceea ce-ți va conferi treptat din ce în ce mai multă încredere în tine. În prima săptămână a caietului provocarea e să te gândești la reușite. Doar dacă te uiți și la ce ai făcut bine poți căpăta mai multă încredere.

Eric Barker are un blog care merită urmărit. E fără poze, doar conținut de foarte bună calitate. Tipul e și foarte amuzant, și-a folosit numele la a crea acel titlu care nu mai e atât de amuzant în traducere, cartea se numește ”Latri degeaba la lună” în limba română. Cartea în limba engleză are același titlu cu blogul (BarkingUpTheWrongTree). Tot conținutul este despre realizare personală și succes în aparență, practic, tot despre fericire e vorba. Eram la ditamai evenimentul Brand Minds anul trecut, peste 4000 de oameni în sală, și când speakerul a întrebat publicul ce-și dorește de la viață, foarte multe voci au strigat ”happiness” și nu succes, așa cum se pregătise cel de pe scenă. În esență, nu conta prea mult câți bani ai făcut în viață atunci când mori, ci cât de mulțumit, cât ți-a plăcut viața ta în fiecare moment în care ai trăit-o. Cu riscul de a mă repeta, această mulțumire vine și din sensul pe care îl dai vieții, ceea ce reușești să faci, care-ți sunt realizările și contribuția și ce lași în urmă. 

Eric Barker spune în introducerea cărții că sunt două condiții foarte importante pentru succes: să te cunoști atât de bine încăt să știi foarte bine care îți sunt abilitățile și capacitățile ȘI să găsești cel mai bun context în care să le pui în valoare. 

La prima dintre condiții va trebui să ne întoarcem până la valori și parcurgându-le, să ne dăm seama care sunt acele caracteristici ale noastre și de unde ne vine puterea. Odată identificate, e important să ne gândim care este mediul propice în care ele pot fi puse în valoare. Unde pot fi ele folosite mai bine? Unde și cum abilitățile noastre vor fi considerate puncte forte? 

Omul potrivit la locul potrivit este una dintre condițiile cele mai importante atunci când vorbim de organizații. Capacitatea de a identifica unde se potrivește fiecare mai bine astfel încât să-i dăm ocazia de a face zilnic ceea ce știe și poate face mai bine diferențiază organizațiile prospere de celelalte. E o verificare perpetuă, pentru că lucrurile nu stau pe loc, dar dacă ne concentrăm pe ceea ce are fiecare ca potențial, în loc de a ne strădui să corectăm, rezultatele vor mai bune și mult mai rapide. Un exemplu foarte simplu: dacă am două persoane, una dintre ele are abilități de interacțiune cu alți oamenii, îi place să fie mereu în contact cu clienții, iar cealaltă preferă să lucreze la detalii, adoră cifrele, se descurcă mult mai bine când e cu hârtii, pe care dintre acestea o îndrum către recepție și pe care la analiza financiară? 

Toată devenirea noastră e o călătorie formată din momente succesive de PREZENT. Despre timp și faptul că el nu există am mai vorbit, consider că noi trecem și nu timpul. El este cumva un continuum în care tot ceea ce facem în fiecare moment are impact pe termen mai lung, motiv pentru care e de preferat să aleg corect fiecare acțiune pe care o întreprind, ținând cont de impactul acesteia pe termen mai lung decât clipa. 

Filozofii pe care îi citesc eu cel mai mult sunt Epicur și Seneca. Dacă Epicur zice că binele suprem înseamnă să cauți plăceri modeste prin cunoașterea lumii și a funcționării acesteia și prin limitarea dorințelor, stoicismul este curentul care susține că prosperitatea (eudaimonia=fericire) se obține prin acceptarea momentului așa cum este, fără să te controleze dorința de plăcere sau teama de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea și de a-ți urma calea în planul naturii. 

Exercițiul filozofic stimulează capacitatea de a ne pune întrebări și a discuta răspunsurile. Și cred că putem învăța câte ceva din tot ceea ce citim. Îți las ca provocare un volum al lui Seneca în care vorbește despre scurtimea vieții și despre viața fericită: ”Alt timp nu am”. 

Epicur:

”Înțelepciunea practică ne învață că nu e cu putință să trăiești plăcut fără a trăi înțelept, bine și drept și nici să trăiești înțelept, bine și drept fără a trăi plăcut. Căci virtuțile sunt în mod natural unite cu viața plăcută, iar viața plăcută sunt inseparabile de acestea.”