Pe când caietul era doar la nivel de proiect, discuția cu George a fost extrem de productivă. Având admirație pentru desenele lui, i-am lăsat totală libertate în abordarea ilustrativă a textelor mele. După ce am publicat, George m-a întrebat într-o zi dacă nu mi se pare că aș fi avut prea mult curaj lăsându-i mână liberă, nu mai știu exact la ce desen se referea, dar i se păruse cam îndrăzneț. După părerea mea, doar în momentul în care ai încredere în cineva și îi lași libertate de mișcare pot ieși lucruri minunate.

Săptămâna aceasta ar trebui să fie pe cât de simplă, pe atât de complicată. Respirăm tot timpul, de aici ușurința, rareori ne dăm seama că o facem și aici e provocarea.

Voi scrie despre o experiență pe care mi-a inspirat-o desenul lui George. La scufundări și snorkeling.

Prima dată când am fost la scufundări, eram în Grecia. Aveam emoții când am îmbrăcat costumul. Apa era destul de caldă, dar la adâncimea de 10 metri unde urma să coborâm, ar fi fost mai rece. Să te îmbraci în neopren la peste 35 de grade a fost prima provocare. Centura care cântărea 10 kg a fost cea de a doua, dar au fost instructorii drăguți și mi-au agățat-o doar în apă, altfel cred că rămâneau pe plajă ca o balenă eșuată.

Am exersat vreo jumătate de oră la apă mică, apoi am plecat în larg. Știu că mi-a arătat semnele importante și apoi m-am gândit doar că o să fiu atentă. La ce? La respirație, că doar asta contează. În primele minute respiram superficial și foarte rapid. E o lume nouă acolo, dedesubt. O lume incredibilă, în care plonjasem cu totul. Îmi vedeam mâinile, picioarele, îmi urmăream mișcările. Stâncile erau impunătoare și mă tot apropiam de ele, din dorința de a vedea pești. Vegetația se unduia ca și când un vânt nevăzut i-ar fi dat târcoale. Primul pește care mi-a trecut prin față era de un gri-albăstrui. Au urmat alții, și alții. Mă avântam în bancurile de pești și mă distram speriindu-i. Și respiram. Ajunsesem să scad ritmul. Îl lăsasem în față pe instructor și descopeream un tărâm pe care nu-l mai văzusem niciodată.

Când am fost în Egipt, lucrurile au avut o altă dimensiune. Poate că ai văzut ”Finding Nemo”. Și poate că ții minte toate culorile acelea de ale peștilor, culori care-ți pare că sunt ireale, de prost gust și care nu au legătură cu natura. Ei bine, ele există! Și rozul, și albastrul, și movul. A fost un sentiment de bucurie imensă. Respiram mai bine, mai atent și tubul de oxigen s-a terminat ceva mai încet. Dar momentul cel mai frumos a fost la snorkeling. Nu am mai putut face din nou scufundări, am ceva probleme cu urechile, o otită păcătoasă și urma să zbor înapoi cu avionul, așa că m-am mulțumit să înot la suprafață. Cu tubul de snorkeling este diferit, e mai puțin spectaculos. Respirația se aude în continuare altfel și eram mult mai conștientă de ea decât la suprafață. Respiră. Asta e comanda pe care trebuia să mi-o tot repet. Doar că în momentul acela, poate chiar mai profund decât la scufundări, am avut o senzație de imersie în spațiu, în lumea toată. Eram, cumva, parte din lume și lumea era mult mai mare decât mi-am putut imagina vreodată. Eram stânca, eram nisipul, eram peștii, eram apa.

Am fost plecată vreo jumătate de oră, dar timpul a avut o cu totul și cu totul altă dimensiune. O secundă și o infinitate, în același timp.
Există numeroase studii despre cum evoluează relația noastră cu timpul pe parcursul vieții. Ni se pare că timpul trece mult mai repede pe măsură ce înaintăm în vârstă și sunt motive reale pentru care avem impresia asta, motive fizice. Într-un articol publicat pe platforma Quarz, Adrian Bejan explică:

Timpul pe care îl experimentăm reprezintă schimbările pe care le percepem în stimulii mentali. Este funcție de ceea ce vedem. Așa cum se schimbă timpul în care percepem imaginea mentală și rapiditatea imaginilor pe care le vedem, tot așa se schimbă și percepția noastră asupra timpului. În general, avem fiecare proriul timp în mintea noastră care nu are legătură cu trecerea propriu-zisă a orelor, zilelor sau anilor.

Timpul mental este influențat de numărul de imagini mentale care se formează în creier și care sunt organizate de către acesta. Treptat, aceste imagini se procesează diferit. Odată cu vârsta, viteza cu care sunt procesate imaginile scade din cauza transformărilor fizice care au loc în ochii noștri și în creier, iar odată cu îmbătrânirea avansată, apare și degradarea căilor de transmitere. Și această schimbare duce la percepția că timpul trece mai repede. Un alt factor important este curiozitatea cu care privim lumea. Ni se pare că am mai văzut, că am mai trăit, sau, și mai trist, suntem preocupați de alte lucruri din mintea noastră. Oboseala este un alt factor. Dacă suntem odihniți, timpul trece mai încet.

Subiectul timp va fi abordat mai în detaliu peste câteva săptămâni în caiet, acum mă întorc la respirație. Conștientizarea faptului că respiri este cea mai simplă metodă de a te aduce în prezent și în lumea în care ești în mod real. Simpla luare la cunoștință a faptului că respiri. Așa că, respiră și fii conștient/ă că respiri. Simte aerul mai rece în timp ce inspiri pe nas și dă-ți voie să simți temperatura mai ridicată a aerului pe care îl expiri.

Sunt multe exerciții de mindfulness pe care ți le voi propune peste aproximativ două luni. Până atunci, gândește-te, simte și trăiește-ți repirația.

Unul dintre puținele sfaturi pe care merită să le dai cuiva și pe care poți să ți-l dai ție cât de des poți: RESPIRĂ! Respiră adânc. Vino în prezent, vino în ACUM, e singurul timp pe care îl poți trăi și singurul în care poți acționa.

Te las cu un exercițiu concret. Durează cinci minute. Poți să îl scurtezi și la trei minute la început. Dă-ți voie să faci pași mici.

Așează-te într-o poziție confortabilă. Poți ședea pe un scaun, cu spatele drept, fără să fie încordat. Sau poți ședea pe podea, pe o pernă. Poți face asta și în poziția culcat pe o saltea. Dacă îți este mai comod, ridică genunchii, astfel încât spatele să rămână într-o poziție comodă. Mâinile pot fi așezate în poală, rezemate de brațele scaunului sau fotoliului, sau le poți lăsa pe lângă corp. Găsește o poziție relaxantă.

Îndreaptă-ți atenția către corp. Simte-l. Relaxează-ți musculatura și primește cu calm și curiozitate senzațiile pe care le simți. Orice încordare care vine la tine, observ-o și apoi relaxează partea acea.

Observă respirația. Observă-i ritmul fără să o controlezi. Observă temperatura aerului care-ți intră și iese pe nări.

Observă fluxul respirației, observă încotro se duce, cum se simte în piept, cum ajunge în abdomen.

În timp ce faci asta, e posibil să observi că vin gânduri, mintea începe să producă, să bată câmpii. E foarte natural să se întâmple asta. Observă că gândești, observă că ai observat și întoarce-te la blând îanpoi la respirație.

Stai cu tine, în această liniște, stai cu respirația ta. Când începi să ai gânduri – ele vin nechemate, e natural – observă că ”pleci” din prezent și alege să vii înapoi, întoarce-te la respirație. Cu blândețe.
Observă din nou și corpul. Vezi cât e de relaxat, mai relaxat decât era atunci când ai început.

Dă-ți voie să simți apreciere față de tine, față de exercițiul pe care l-ai făcut, pentru faptul că ai stat cu tine.

Încearcă să faci exercițiul în fiecare zi. În caiet poți nota de câte ori reușești să-l faci. Notează și cum te-ai simțit. Observă. Recitește ultimele două săptămâni, cele legate de observație și de atenție.